Friday 22 February 2008

Provincia Kosovo SRL

Provincia Kosovo, o bucăţică din fosta Iugoslavie, şi-a proclamat, unilateral, independenţa. Unilateral e un fel de a zice fiindcă în spatele evenimentului stă unchiul Sam şi o mare parte din suratele occidentale. Au zis „nu” românii (cam cu jumătate de gură), spaniolii, ruşii, grecii. Bombardamentul cu pietre al sârbilor asupra ambasadei americane din Belgrad n-a putut astupa chiotele de bucurie de la Pristina. Începe moda enclavelor etnice, un fel de SRL-uri cu delimitări geografice aiuristice. Primul lucru făptuit de albanezi în Kosovo a fost să pună sârmă ghimpată la jumătatea unui pod. Înţeleg că pe acolo nu va mai pătrunde picior de sârb. Ce fac însă sârbii care au rămas înăuntru? Sunt aproximativ 120.000 de sârbi kosovari. Îşi fac şi ei enclavă în enclavă? Despărţirea medievală, cu ziduri şi garduri, ţine de domeniul absurdului. Balcanii şi aproape toată Europa conţin, în aluatul fiinţei lor, frământat atâtea veacuri de copitele cailor, neamuri diverse. În calma şi mereu neutra Elveţie, unii vorbesc italiană, alţii nemţeşte sau franţuzeşte. În Belgia, cea care încorporează capitala Europei Unite, Bruxelles, râca dintre flamanzi şi valoni a atins cote isterice. La noi, nu numai sfinţia sa Tokes, ci şi nenea Marko Bela şi-au săltat ţurloaiele de la pământ de bucurie la aflarea evenimentului Kosovo. Urmează, musai zic ei, Ţinutul Secuiesc. Ţarul Putin atrage şi el atenţia că nu numai Abhazia din Georgia şi Transnistria din Moldova ar putea avea probleme, ci şi România. În condiţiile în care Europa şi-a dizolvat graniţele făurind, după modelul Statelor Unite ale Americii, Statele Unite ale Europei iată, în forţă, acest junghi atavic izvorât din grote. Eu cred că parcelarea planetei pe triburi este, la această vârstă a istoriei, imposibilă. Ce se va întâmpla, de pildă, cu copiii rezultaţi din căsătoriile mixte din Kosovo? Mama, să zicem, e albaneză, iar tatăl sârb. Cum obţii puritatea tribală în acest SRL cu obiect de activitate sangvin? Tai copilul în două? Nici aşa nu rezolvi lucrurile fiindcă dispersia părinţilor inamici s-a făcut din creier până în unghii. Tătucii politici maghiari ai celor trei judeţe din inima României, Covasna, Harghita şi Mureş, imaginează şi ei, pesemne, după modelul Kosovo, o împrejmuire cu sârmă ghimpată. Ce fac, însă, cu maghiarii risipiţi prin toată România? Conform unor statistici, Bucureştii sunt al doilea oraş după Budapesta ca număr de etnici maghiari. Cum tranşează pastorul Tokes progeniturile mixte rezultate din cele circa 500.000 de familii care s-au împreunat la primărie şi biserică, uitând că unul e „bozgor” iar celălalt „ţigan împuţit”? În ce ţarc vor intra copiii lor? „Transilvania are o populaţie majoritar ungurească, însumând 1,5 milioane locuitori”, scrie un dobitoc de la o agenţie de presă occidentală. Îi atrag atenţia că populaţia majoritară în Ardeal e tot cea românească, de vreo patru ori mai mare decât cea ungurească. Nu ştiu cum s-ar spăla pe cap cu românii, Ungaria, dacă prin absurd ar alipi partea transilvăneană a României! N-ar fi exclus ca Gheorghe Funar să fie ales, prin vot liber, preşedinte la Budapesta. Ştiu că războaiele etnice în Balcani au fost unele dintre cele mai dure din lume. Vecini care-şi împrumutau un ciubăr cu făină ieri, deveneau peste noapte fiare unul pentru celălalt. Crime de ev mediu, măcelăriri, gropi comune, păduri de ţepe şi de ştreanguri. Va rezolva ţarcul cu sârmă ghimpată de la Kosovo ura care mocneşte de veacuri? Nu cred. Aşa cum nu cred că, închizându-se în ţarcul celor trei judeţe, pastorul Tokes ar face o mare ispravă pentru secuii săi. Să nu uităm că şi ungurii şi românii sunt liberi să se mişte de la Marea Neagră până la Atlantic, cetăţeni egali ai Europei Unite, statut pe care l-am visat şi unii şi alţii. Puşcăriile etnice imaginate de unii sunt nişte SRL-uri geografice falimentare din start. La mine la Sângeru e şi o consistentă comunitate romă. Mă am bine cu ţiganii fiindcă bunicul meu i-a cununat şi botezat pe majoritatea. Unii mă salută respectuos cu “săru’mâna naşule”. Finul Oiţă m-a rugat acum doi ani să-i botez un nepoţel. După ce am acceptat mi-a spus că mai are patru nepoţei nebotezaţi. Şi aşa am botezat-o pe Monica de 19 ani, pe Elena de 17, pe Vasile (mai înalt ca mine cu un lat de palmă) de 14 ani şi tot aşa. Ce-ar fi să-şi proclame unilateral independenţa ţigănia din Sângeru? Mai sunt vreo cinci case de lingurari spre Salcia. Îi va atinge şi pe ei gripa independenţei? Kosovo ăsta deschide o nouă filă pentru înţeleapta specie om.

(Lucian Avramescu)

Spring is in the air

Primăvara se apropie. De dimineaţă, la ora 7.45, când l-am dus pe Theodor la maşina de grădiniţă, toată strada era scăldată în lumina roşie a soarelui ce tocmai depăşise ultimul etaj al blocurilor din depărtare. Seara, pe la 9.30, când ne-am întors de la concert (Remus Georgescu - Suita burlescă; S. Rahmaninov - Concertul pentru pian şi orchestră nr. 3 în re minor op. 30; W.A. Mozart: Simfonia nr. 39 în Mi bemol major K.V. 543; dirijor: Ludovic Bàcs; solist: Viniciu Moroianu, care a mai interpretat solo, ca bonus, Preludiul de Skriabin), se zărea, printr-un halou de nori, o lună plină. De la primele sunete ale concertului pentru pian de Rahmaninov mi-am amintit de remixul jazz al lui Adrian Enescu din anii 70.

Lanţul coliviilor

Lanţul coliviilor
music & voice: Mircea Banciu /
lyrics: Dan Verona

În sânul de maică stăteai şi râdeai,
O, ce colivie frumoasă aveai!
Şi deodată, plângând într-o seară,
Te-ai trezit pe pământ ca-ntr-o gară.
Ca şi cum ai fi fost dat afară din rai.


Copil doar o clipă, stingher şi mirat,
La şcoală te-au dus într-un vechi internat.
Şi cum visele stând între ziduri
Începuseră să capete riduri
Ai spart geamul şi-n zări fără nume-ai plecat.


Ce te zbaţi tu, frăţioare
Crângul e departe tare
Şi pe colivia mică
Şade colivia mare
Nu e chip de evadare...


Abia ai trecut din copil în bărbat
Şi iată-te tuns, cu chipiu de soldat
Te-a vânat colivia-cazarmă
Să te-nsoare cu patul de armă
Dar c-un pic de noroc şi de-aici ai scăpat.

Şi iată iubirea desculţă prin ploi
Te cheamă râzând să priveşti înapoi.
Nici nu ştii în ce lungă robie
O porneşti când uşor te îmbie
Să treci pragul acum coliviei în doi.

Ce te zbaţi tu, frăţioare
Crângul e departe tare
Şi pe colivia mică
Şade colivia mare
Nu e chip de evadare...

Visând să fii liber o singură zi,
De-acum ai albit tot schimbând colivii
Şi din viaţa aceasta-ntr-o seară
Te trezeşti dat pe uşă afară
Ca un înger bolnav părăsit de cei vii.

Dar Domnu' văzându-te al nimănui
Coboară voios vrând cu el să rămâi
Şi pe drum îţi vorbeşte în şoaptă
Ce duminici frumoase v-aşteaptă
Sus în cer, unde sunt coliviile luï.

Mask

Pericopa biblică de azi: „He who says he is in the light and hates his brother is in the darkness still. He who loves his brother abides in the light, and in it there is no cause for stumbling. But he who hates his brother is in the darkness and walks in the darkness, and does not know where he is going, because the darkness has blinded his eyes.” (St. John's First Universal Letter 2:7-17). Orice s-ar spune, chestiunea dragoste-ură poate fi întoarsă pe toate feţele şi nu i se dă de capăt. Unde mai pui că sunt atâtea oprelişti care nu ne lasă să iubim necondiţionat. Iar aceste frâne se numesc: naţionalitatea (dream on: iubirea sârbilor de către albanezi şi viceversa, acum că tot stă să mai explodeze un butoi cu pulbere în Europa, iar seria exemplelor este în continuare deschisă), religia (creştini-musulmani-mozaici-budhişti etc.) ori confesiunea religioasă („ortodox” vs. „eretic”), stilul de viaţă ori pur şi simplu chimia buclucaşă, potrivnică („can’t stand that person”) atunci când încercăm să punem în practică perceptul creştin al iubirii de aproapele. Prin urmare, interesant ar fi de aflat cine nu se află în întuneric la acest capitol, cine îşi iubeşte aproapele (whatever his/her nationality, religion, life style etc.). La o astfel de-ntrebare nu ne ămâne decât să plecăm ruşinaţi capul şi să tăcem, asemenea celor ce-o osândeau pe desfrânată în pilda Mântuitorului. Care pildă a stârnit aprinse controverse, încăt nu mult a lipsit să fie exclusă din canonul nou testamentar: era prea all-inclusive, prea tolerantă, prea...autentic creştină şi deci prea revoluţionară. Fapt e că foarte puţini au tăria să recunoască drept un neajuns personal şi o infirmitate neputinţa de a-şi iubi semenii (aceasta este, de altfel, tema centrală a filmului Zerkalo / Oglinda – cea mai personală creaţie tarkovskiană), în schimb nu puţini sunt cei care (precum în song-ul lui Bob Dylan, With God on Our Side) se justifică într-un fel sau altul înaintea zeului în care spun că cred. Şi am ajuns tot la măştile Fariseului şi la rugăciunea folositoare a Vameşului.

Şi încă, tot în Epistola Ap. Ioan: „Do not love the world or the things in the world. If any one loves the world, love for the Father is not in him. For all that is in the world, the lust of the flesh and the lust of the eyes and the pride of life, is not of the Father but is of the world. And the world passes away, and the lust of it; but he who does the will of God abides for ever.” Să fie oare un semn de egalitate între starea de love şi cea de lust? Nu poţi iubi lucrurile acestei lumi fără să le pofteşti cu dimensiunea peiorativă implicită (şi spână) a acestei stări, pe care o presupune sintagma folosită de Ap. Ioan? Mă gândesc, iar şi iar, la Nicolae Steinhardt, la felul nepereche în care a izbutit el – mereu îndrăgostit de arta acestei lumi (înţeleasă ca mărturisire a Darurilor lui Dumnezeu în feluri personale) care nu poate dispărea nicicând – „ surclaseze cultura laică, să o supună Ochiului Evangheliei lui Hristos, să o spele, să o cureţe, să o odihnească”, după cum frumos se exprima într-o epistolă Monahul Valerian Dragoş Păslaru de la Frăsinei.

La-nceput de drum

La-nceput de drum

extras de pe albumul Secunda 1 (1988)

music & voice: Mircea Baniciu

arranger: Doru Căplescu

lyrics: Dan Verona

(inspired by Petre Ispirescu’s fairy tale,

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte)



ce frumoşi suntem la-nceput de drum

totu-i tânăr şi clar

nici un vis nu-i prea mare acum

pe al lumii cântar

la-nceput de drum toţi visăm o stea

s-o atingem în zori

merită să-ncerci

chiar de nu vei fi printre învingători

unii văd mereu soarele pe cer

veşnic la polul plus

alţii dau doar de-un vis pasager

steaua lor e prea sus

la-nceput de drum toţi visăm o stea

s-o atingem în zori

merită să-ncerci

chiar de nu vei fi printre învingători

dar într-o zi

dacă vei vedea flacăra la care ai visat

chiar de va fi să te arzi în ea

n-o lăsa să piară ne-ncetat

unii au mereu chef de vis şi zbor

unii, doar de bal

alţii cară al lumii decor

şi-s uitaţi la final

la-nceput de drum toţi visăm o stea

s-o atingem în zori

merită să-ncerci

chiar de nu vei fi printre învingători

dar într-o zi

dacă vei vedea flacăra la care ai visat

chiar de va fi să te arzi în ea

n-o lăsa să piară ne-ncetat

ce frumoşi suntem la-nceput de drum

totu-i tânăr şi clar

nici un vis nu-i prea mare acum

pe al lumii cântar

la-nceput de drum toţi visăm o stea

s-o atingem în zori

merită să-ncerci

chiar de nu vei fi printre învingători

Snowdrops on graves

Însorită zi de fe-martie. Sub un cer senin am condus-o pe ultimul drum pe mama Oanei şi-a lui Alex - may she rest in peace. În momentul când, la sfârşitul slujbei de îngropăciune, sicriul a fost luat şi dus la groapă, a trebuit să-l preiau pe Theodor, care se întorcea - ca de obicei – cu van-ul de la grădiniţă. M-am plimbat cu el printre morminte (pe unele, neacoperite cu placă funerară, am zărit câţiva ghiocei) şi ne-am aşezat pe o bancă, în dreptul unei cruci de marmură, pe toată durata punerii în mormânt. La vârsta lui, moartea este o noţiune meaningless. Poate că în clipa în care conştientizăm moartea ieşim din copilărie. Atunci, cuprinşi de mirare, vom fi exclamând: Cum, n-o să mă mai întâlnesc niciodată cu această persoană? Dar moartea este, până la urmă, o experienţă personală şi incomunicabilă. Plecarea celor din jur e numai un prilej de cunoaştere „prin ghicitură”, through a glass darkly. Iar noi, cei ce încă n-am plecat, rămânem doar c-un neconsolat (aici, pe pământ) dor după morţii noştri...Poate au dreptate cei din exil: doar acasă simţi bucuria şi durerea în stare pură. Parcă nu numai viaţa, dar şi moartea e nefirească printre străini - atunci când inima-ţi bate încă pentru locurile unde ai crescut, unde te-ai format...