Mask

Pericopa biblică de azi: „He who says he is in the light and hates his brother is in the darkness still. He who loves his brother abides in the light, and in it there is no cause for stumbling. But he who hates his brother is in the darkness and walks in the darkness, and does not know where he is going, because the darkness has blinded his eyes.” (St. John's First Universal Letter 2:7-17). Orice s-ar spune, chestiunea dragoste-ură poate fi întoarsă pe toate feţele şi nu i se dă de capăt. Unde mai pui că sunt atâtea oprelişti care nu ne lasă să iubim necondiţionat. Iar aceste frâne se numesc: naţionalitatea (dream on: iubirea sârbilor de către albanezi şi viceversa, acum că tot stă să mai explodeze un butoi cu pulbere în Europa, iar seria exemplelor este în continuare deschisă), religia (creştini-musulmani-mozaici-budhişti etc.) ori confesiunea religioasă („ortodox” vs. „eretic”), stilul de viaţă ori pur şi simplu chimia buclucaşă, potrivnică („can’t stand that person”) atunci când încercăm să punem în practică perceptul creştin al iubirii de aproapele. Prin urmare, interesant ar fi de aflat cine nu se află în întuneric la acest capitol, cine îşi iubeşte aproapele (whatever his/her nationality, religion, life style etc.). La o astfel de-ntrebare nu ne ămâne decât să plecăm ruşinaţi capul şi să tăcem, asemenea celor ce-o osândeau pe desfrânată în pilda Mântuitorului. Care pildă a stârnit aprinse controverse, încăt nu mult a lipsit să fie exclusă din canonul nou testamentar: era prea all-inclusive, prea tolerantă, prea...autentic creştină şi deci prea revoluţionară. Fapt e că foarte puţini au tăria să recunoască drept un neajuns personal şi o infirmitate neputinţa de a-şi iubi semenii (aceasta este, de altfel, tema centrală a filmului Zerkalo / Oglinda – cea mai personală creaţie tarkovskiană), în schimb nu puţini sunt cei care (precum în song-ul lui Bob Dylan, With God on Our Side) se justifică într-un fel sau altul înaintea zeului în care spun că cred. Şi am ajuns tot la măştile Fariseului şi la rugăciunea folositoare a Vameşului.

Şi încă, tot în Epistola Ap. Ioan: „Do not love the world or the things in the world. If any one loves the world, love for the Father is not in him. For all that is in the world, the lust of the flesh and the lust of the eyes and the pride of life, is not of the Father but is of the world. And the world passes away, and the lust of it; but he who does the will of God abides for ever.” Să fie oare un semn de egalitate între starea de love şi cea de lust? Nu poţi iubi lucrurile acestei lumi fără să le pofteşti cu dimensiunea peiorativă implicită (şi spână) a acestei stări, pe care o presupune sintagma folosită de Ap. Ioan? Mă gândesc, iar şi iar, la Nicolae Steinhardt, la felul nepereche în care a izbutit el – mereu îndrăgostit de arta acestei lumi (înţeleasă ca mărturisire a Darurilor lui Dumnezeu în feluri personale) care nu poate dispărea nicicând – „să surclaseze cultura laică, să o supună Ochiului Evangheliei lui Hristos, să o spele, să o cureţe, să o odihnească”, după cum frumos se exprima într-o epistolă Monahul Valerian Dragoş Păslaru de la Frăsinei.