Gaşca lor

Atunci, înainte de 1989, se ştia clar cine iese preşedinte la alegeri, de pluripartitism nici nu putea fi vorba, totul era monoton, previzibil. Cam aşa cum e occidentul prezentat într-un banc cu Bulă din „anii ăia”: „N-ai nicio bucurie acolo, prea găseşti de toate…” La noi însă (în minunata „Epocă de Aur”) te putea face fericit o jumătate de franzelă (şi aia tare), un borcănel de iaurt, nişte „tacâmuri” (picioare de pasăre) etc. Prin urmare, la noi era de trăit, că aveai parte de asemenea bucurii, atunci când mai primeai câte ceva după ceasuri de stat la coadă.

Acum avem nu numai belşug în prăvălii (care se numesc, mai nou, supermarket, hipermarket, mall etc.), străzi luminate electric, o groază de bănci şi bancomate, dar şi mulţi prezidenţiabili. Dificultatea de a-l alege pe vreunul din ei e însă la fel de chinuitoare ca pe vremea Cetăţeanului Turmentat. Iar asta pentru că toţi sunt „o apă şi-un pământ”. Sau nu sunt? Pentru că, iată, fanii discursului naţionalist, extremist, rasist, xenofob şi mitocan în cele din urmă, ştiu bine pe cine să (nu) aleagă. La fel şi nostalgicii după trandafiri şi după o „democraţie originală”. Şi totuşi: ce să mai spui – oricine ar fi alesul – decât că poporul român îşi merită soarta.

Nu ştiu de ce, cred că mai e cale lungă până să se descopere la vox populi acea demnitate şi acel destin asumat de care sunt capabile, după îndelungi strădanii, numai puţinele spirite nobile. Până una-alta, regizorul Cristian Mungiu, întrebat de un cotidian ce crede despre alegeri, despre politică, a pus punctul pe i: „Aş vrea să votez un partid format din inşi care se gândesc întâi la oameni şi pe urmă la ei şi la gaşca lor, dar astăzi cam toate partidele care au şanse să intre în parlament sunt o apă şi-un pământ: câţiva oameni care ar vrea să facă ceva, sufocaţi de o mare de şmecheri, incompetenţi sau hoţi.”

A pianist

Printre tonele de cyber-situri găsesc şi acest blog dedicat unui tânăr pianist maghiar de aproape 30 de ani (născut la 23 noiembrie 1979). Îl cheamă Tamas Erdi şi – aflu dintr-o scurtă prezentare biografică – şi-a pierdut vederea ca urmare a unei supradoze de oxigen, pe când se afla în incubator (s-a născut prematur) – sounds so bloody familiar to me. La zece ani, Tamas a fost acceptat de Academia de Muzică din Viena. Acum are în repertoriu zeci de concerte pentru pian din literatura muzicală a lumii. A concertat, se pare şi în România, în Satu Mare.

Ne-ar place să-l întâlnim cumva pe acest om şi dacă aş crede în Santa Clause, l-aş ruga să ne intermedieze o întâlnire cu el undeva, cândva, the sooner the better. Mi-ar păcea să-l cunoaştem nu numai pentru a ne împărtăşi din rânduiala pregătirii sale profesionale, ci şi din perseverenţa cu care, nu mă îndoiesc, a ştiut să treacă peste pălăvrăgeala (şi maliţiozitatea) oamenilor pentru a se regăsi (şi desăvârşi) în/prin muzică. Cred că am avea multe de învăţat de la un astfel de om…

Innocence by default

Postura lui Theodor din această poză făcută de Raluca undeva în munţii Căpăţânii (în apropierea unei troiţe, alături de Monahul Varsanufie) îmi aminteşte deopotrivă de o povestioară din Pateric şi de primul meu an la catedră. Nu există bani care să-mi răscumpere seninătatea şi răbdarea de atunci. Acum, după multe rătăciri şi după multă uzură, am nevoie de efort ca să fiu îngăduitor. Atunci eram astfel by defalut, generozitatea şi îndelunga răbdare nu erau un remediu exterior, ci făceau parte organică din sângele meu, din felul meu de a fi. Astăzi, când caut să-mi potrivesc lăuntric părţile de puzzle mă hrănesc, pe cât pot, cu amintirea acelor ani în care totul părea că vine „de la sine”.

În ceea ce priveşte povestioara din Pateric, ea poate fi rezumată – în variantă demo – cam aşa: „Era un bătrân având un ucenic bun şi, din împuţinarea sufletului, l-a scos afară pe uşă cu cojocul lui. Iar fratele a răbdat afară şezând. Şi deschizând bătrânul uşa, l-a aflat pe acesta şezând. Şi i-a făcut metanie zicând: o, părinte, smerenia îndelungii tale răbdări a biruit împuţinarea sufletului meu. Vino înăuntru ca de acum tu eşti bătrân şi părinte, iar eu tânăr şi ucenic.” Nu o dată mă pomenesc că Theodor, asemenea ucenicului cel bun din Pateric şi asemenea dascălului entuziast ce eram la început de career, este rezerva noastră de răbdare, izvorul ce pare acum nesecat de tinereţe, de frăgezime, de îngăduinţă. De aceea, el este învingătorul. Noi, cei care, nătângi, am dobândit duritatea şi forţa prevestitoare de moarte, nu mai avem cum birui. Frăgezimea şi slăbiciunea lui însă exprimă prospeţimea vieţii.