Postura lui Theodor din această poză făcută de Raluca undeva în munţii Căpăţânii (în apropierea unei troiţe, alături de Monahul Varsanufie) îmi aminteşte deopotrivă de o povestioară din Pateric şi de primul meu an la catedră. Nu există bani care să-mi răscumpere seninătatea şi răbdarea de atunci. Acum, după multe rătăciri şi după multă uzură, am nevoie de efort ca să fiu îngăduitor. Atunci eram astfel by defalut, generozitatea şi îndelunga răbdare nu erau un remediu exterior, ci făceau parte organică din sângele meu, din felul meu de a fi. Astăzi, când caut să-mi potrivesc lăuntric părţile de puzzle mă hrănesc, pe cât pot, cu amintirea acelor ani în care totul părea că vine „de la sine”.
În ceea ce priveşte povestioara din Pateric, ea poate fi rezumată – în variantă demo – cam aşa: „Era un bătrân având un ucenic bun şi, din împuţinarea sufletului, l-a scos afară pe uşă cu cojocul lui. Iar fratele a răbdat afară şezând. Şi deschizând bătrânul uşa, l-a aflat pe acesta şezând. Şi i-a făcut metanie zicând: o, părinte, smerenia îndelungii tale răbdări a biruit împuţinarea sufletului meu. Vino înăuntru ca de acum tu eşti bătrân şi părinte, iar eu tânăr şi ucenic.” Nu o dată mă pomenesc că Theodor, asemenea ucenicului cel bun din Pateric şi asemenea dascălului entuziast ce eram la început de career, este rezerva noastră de răbdare, izvorul ce pare acum nesecat de tinereţe, de frăgezime, de îngăduinţă. De aceea, el este învingătorul. Noi, cei care, nătângi, am dobândit duritatea şi forţa prevestitoare de moarte, nu mai avem cum birui. Frăgezimea şi slăbiciunea lui însă exprimă prospeţimea vieţii.
No comments:
Post a Comment