Punct ochit, punct lovit avea să fie filmul - vai, sentimental – lui Mark Rydell, On Golden Pond (1981). Aproape 30 de ani am evitat constant să-l văd, ori de câte ori am avut prilejul. L-am bănuit de tratarea dulceagă, melodramatică a temei: conflictul dintre generaţii. Clişeele hollywoodiene (muzica melancolică şi, pe alocuri, dinamică a lui Dave Grusin; imaginea pastelată a lui Billy Williams) n-aveau cum să nu fie puse-n pagină, însă filmul acesta este salvat de trei vedete (Katharine Hepburn, Henry Fonda şi Jane Fonda) şi un actor care, la vremea aceea, se afla între două hit-uri (cu un an înainte, Nine to Five, alături de Jane Fonda, Dorothy Parton şi Lilly Tomlin şi, un an mai târziu, Tootsie, alături de Dustin Hoffman): Dabney Coleman.
On Golden Pond este un film necesar despre îmbătrânirea ireversibilă a unor oameni care au fost mereu tineri la spirit şi care, bineînţeles, n-au crezut că bătrâneţea va fi atât de insuportabilă. Cei doi bătrânei încă mai au chef de poante şi fac haz de necaz (scenariul şi dialogurile: Ernest Thompson, laureat al Oscarului pentru scenariu original) pe refrenul „Bătrâneţe, haine grele”. Tandreţea lor (jucată, nota bene, de doi mari actori, recompensaţi şi ei cu câte un Oscar pentru interpretare) mi s-a părut dezarmantă. Norman şi Ethel sunt doi oameni care au îmbătrânit frumos, aşadar doi „călugări” - etimologia cuvântului călugăr (kalos, geron) spre asta ne trimite, călugărul fiind un „bătrân frumos”. În familia lor există însă o relaţie nelămurită, aceea dintre tată şi fiică. Şi această tensiune nu-i dă pace tatălui octogenar - mai ursuz acum, mai cârcotaş – să treacă la cele veşnice. Conştiinţa nu-l lasă în pace, îi rosteşte cu glas tare numele fiicei sale (o femeie divorţată, ajunsă la 40 de ani, pe punctul de a începe o „partidă bună” cu un dentist) mai cu seamă în absenţa ei. Când sunt împreună se tachinează şi se ironizează reciproc. Şi – deşi n-are curajul să recunoască – vrea împăcare. Cea care va „năşi” această împăcare va fi mama (un fel de Miss Ellie din Dallas, dar jucată inteligent de Katharine Hepburn). Ea o va trezi la realitate pe fiica supărată de-o viaţă pe un tată autoritar şi miştocar. Îi va spune că viaţa merge înainte, că – fără excepţii - fiecare om are neîmpăcările sale, traumele şi frustrările sale dar viaţa merge înainte şi nu merită chinul de a te lega la nesfârşit de ceea ce a fost: „Don't you think that everyone looks back on their childhood with a certain amount of bitterness and regret about something? You're a big girl now. Aren't you tired of it all? Bore, bore. It doesn't have to ruin your life, darling. Life marches by, Chels. I suggest you get on with it.” Fiica nu se lasă îmbunată cu una-cu două. Pretinde că tatăl ei e egoist, indiferent, că nu l-a simţit prieten niciodată. De-aia nici nu-i poate spune „tată”, ci Norman. Lovitura finală, din partea mamei (dată însă cu tact şi cu egală iubire pentru soţ şi fiică): „Chels, Norman is 80 years old. He has heart palpitations...and trouble remembering things. Just exactly when do you expect this friendship to begin?”
