Mă urmăreşte remarca lui nenea Ţiţi (ex-cop) de la mijlocul anilor 80: „Nu ştii pe ce lume trăieşti!” Sigur, urechile unui adolescent în faţa căruia se deschidea o lume sau chiar o infinitate de lumi, toate posibile, voiau să caute un răspuns. Să afle, vasăzică, pe ce lume trăia. În ceea ce mă priveşte, nici nu am apucat să mă dezmeticesc şi să încep să văd pe care lume trăiam, că a picat guvernu’ lui nea Nicu şi-a început „tranziţia” - cu nea Nelu, Emil, iar nea Nelu, Băse şi iar Băse reloaded... Ce era de păstrat, ce era de aruncat la coşul de gunoi al istoriei din ceea ce am fost învăţaţi să credem, să preţuim? Ce se cuvenea să învăţăm from scratch?
Douăzeci de ani mai târziu, prin coridoarele interminabile ale Mall-ului, prin magazinele de firmă şi eleganţa dusă la extrem, îl simt contemporan pe cel care s-a prăpădit în urmă cu vreo 17 ani: „Nu ştii pe ce lume trăieşti!” Şi la fel de sincer îmi doresc încă să aflu ce înseamnă să ştii pe ce lume trăieşti. Înseamnă oare să cunoşti toate dedesubturile politice ale societăţii? Să fii o persoană influentă în sistem? Să ai – asemenea bogatului din pilda evanghelică – hambarele pline? Dar e puţin, e extrem de puţin. Şi cetăţeanul Kane din filmul lui Orson Welles, şi cetăţeanul Hristea din filmul lui Dan Piţa Faleze de nisip au fost, în felul lor, nişte moguli. La ce anume le-a folosit acolo, în eternitate, întreaga lor agoniseală nu putem şti.
Nenea Ţiţi avea o anume îndărătnicie când era vorba de „nemurirea sufletului”, de „cele veşnice”. Spunea adesea că nu-l mai interesează ce se întâmplă după ce el nu mai face umbră pământului. Dar cu toate astea, pe „ultima sută de metri”, el, căruia îi plăcea să spună că nu e dus de multe ori la biserică, a început să-şi facă cruce înainte de a se apuca să mănânce. Mormăia, ca pentru sine, ceva care semăna a rugăciune şi abia apoi începea să-şi hrănească trupul. El, care nu avea deprinderi escatologice, a ajuns să prefere tăcerea şi închinarea la Dumnezeul Treimii în locul nihilismului. Frică? Disperare? Credinţă?
Tarkovski, pe patul de moarte, dirija – departe de casă - operaţiunea de montare a ultimului său film: Sacrificiul. În ultimul cadru, un băieţel stă culcat lângă un copac uscat (pe care, aşa cum aflase dintr-o pildă istorisită de tatăl său, avea să-l ude până va înverzi) şi rosteşte: „Întru început a fost Cuvântul. De ce e aşa, tată?” Tarkovski avea să dedice acel ultim opus al său, „cu încredere, fiului”. În ziua în care avea să vadă pentru ultima oară răsăritul soarelui, nenea Ţiţi – tot cu un fel de încredere, cu o generozitate de gentleman – mi-a pus la încălzit ibricul cu laptele pe care amânasem să-l încălzesc până la ieşirea lui din bucătărie…
