Cititorul de contor

La propriu şi la figurat, o pată de culoare: Jean Constantin

L-am văzut întâia oară, cred, în Revanşa. Era Limbă, „omul” comisarului Moldovan (Sergiu Nicolaescu, cine altul?) care, asemenea protectorului său, avea să-şi dezvolte „conştiinţa revoluţionară” şi sentimentele anti-legionare împotriva odiosului de Paraipan (Gheorghe Dinică). Am revăzut la nesfârşit peripeţiile înviatului comisar din acest film (recunosc, datorită interpretului său, dar şi „comentariului muzical” de tip electro-jazz) şi mereu rămâneam cu aceeaşi dilemă: cum s-a filmat scena în care Paraipan îi taie nasul lui Limbă.

Jean Constantin a jucat mereu acelaşi personaj: o „pată de culoare” şi la propriu şi la figurat. După atâţia şi atâţia Parpangheli (serialul Haiducii), marinari de etnie turcă (Toate pânzele sus!) sau romă (Un echipaj pentru Singapore), după scripcari (Explozia) şi gangsteri (Nea Mărin miliardar), după bişniţari (seria B.D.-urilor, Nu filmăm să ne amuzăm) şi impresari ori magazioneri găinari (Melodii, melodii; Eu, tu şi…Ovidiu), actorul a avut parte o singură dată – în cinema - de o ieşire din emploi. În 1981, regizorul Dan Piţa avea să-i propună să joace un popă cu puşcoci sub patrafir în „vestul îndepărtat”: în Pruncul, petrolul şi ardelenii Jean Constantin dă viaţă – însă cu o economie de mijloace pe care avea s-o mai folosească doar în Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii – aceluiaşi tip de personaj mucalit fără pereche. În rest, o tipologie uniformă, de plan doi, cu un enorm succes la „marele public” autohton.

Înainte de 1990, partiturile încredinţate lui Jean Constantin aduceau o fărâmă de umor. Gag-urile şi grimasele sale reuşeau „să distreze, să relaxeze, să deconecteze”, într-o vreme când comedia românească era adesea crispată, forţată, cenzurată. După 1990, din libertatea de a putea spune, face şi ridiculiza absolut orice, de comedia noastră de tip revuistic (Miss Litoral, A doua cădere a Constantinopolelui, Sexy Harem Ada-Kaleh) s-a ales – cu asupra de măsură - turcirea. La cei 81 de ani ai săi, Jean Constantin şi-a încheiat călătoria pământeană prin lumea divertismentului popular. Dar, comparate cu derizoria producţie de varietăţi care se practică acum, scheciurile şi giumbuşlucurile sale de altădată par adevărate capodopere în miniatură.

Almanah Cinema 1972

Pe primele pagini ale Almanahului Cinema 1972 câţiva cineaşti români sunt invitaţi să adreseze urări filmului românesc. Printre ei, Liviu Ciulei doreşte cinematografiei româneşti „să întreacă în exprimările ei de fantezie şi substanţă cele mai bune producţii ale teatrului românesc”, „să pună capăt producţiilor de mâna a doua, plate, terne, care nu fac decât să obstrureze apariţia unor opere important, sufocând prin volumul lor de maculatură”. Ion Mihăileanu ar vrea să fie mai des folosiţi regizori ca Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie şi aşteaptă comedii „multe şi bune” pentru că „în afară de O noapte furtunoasă de Jean Georgescu, realizat cu aproape trei decenii în urmă, greu poate fi numită o comedie reprezentativă pentru o ţară care l-a dat pe Caragiale şi unde una din trăsăturile specifice este umorul.

M. Mihail se ocupă de cinematograful ţărilor socialiste („o artă care răspunde la întrebări”) şi punctează premierele anului din URSS, Polonia (Pădurea de mesteceni), Iugoslavia (Primăvara în agonie), Cehoslovacia (Duminică în familie), Bulgaria, Ungaria (Iubire) etc. Almanahul Cinema 1972 îşi propune să „dea în judecată” secolul XX („inculpatul nr.1”), care este şi al cinematografului. Radu Cosaşu scrie despre filme care „au permis omului să se apere, să acuze, să se acuze, să râdă, să se râdă pre sine, căutând cu încăpăţânare o inocenţă paradisiacă”. Teodor Mazilu continuă rechizitoriul: „Tragediile sunt tot mai comice, comediile sunt tot mai tragice…şi mai sinistre”. H. Dona analizează felul în care cineaştii au polemizat, de-a lungul vremii, cu războiul: „…poate una din cele mai feroce exprimări a caracterului inuman al războiului o găsim în filmele în care oroarea conflagraţiei se oglindeşte în ochii şi sufletele pure ale copiilor”. În Copilăria lui Ivan „cumplită, insuportabilă nu este pârjolirea satelor şi a pădurilor, moartea mamei şi nici măcar moartea micului Ivan, ci uciderea, petrecută cu mult înainte, a sufletului gingaş, strivit de maşinăria războiului”. Radu Gabrea, adaugă Dona, transmite un mesaj asemănător în Prea mic pentru un război atât de mare. Nina Cassian îşi mărturiseşte nostalgia divertismentului şi citează filmele cu Fred Astaire şi Ginger Rodgers, Cântând în ploaie, Sunetul muzicii, West Side Story. Umbrelele din Cherbourg, crede ea, „confirmă experienţele moderne literare, care promovează un vocabular fără discriminări”. Alice Mănoiu crede că „după ce şi-au apărat pielea (El Dorado), după ce şi-au ajutat năpăstuiţii (Diligenţa), după ce s-au profesionalizat (Profesioniştii), după ce s-au simţit în pericol (Omul din Sierra), după ce au făcut dreptate (Hombre) şi au obosit (O sută de dolari pentru şerif), violenţii au ieşit din arenă”. Violenţa din filme, „cândva gratuită, e pusă azi în slujba unor cauze sociale”: Cu mâinile pe oraş, Bătălie pentru Alger, Z. Dina Zaharia adresează întrebarea: Cine este vinovat în „acest secol obosit de propria sa violenţă? Aparenţele (Tot oraşul vorbeşte), timpul (Fragii sălbatici), istoria (Cenuşă), victima (Procesul)? Concluzia finală: secolul XX este „culpabil de sentimentul vinovăţiei şi de inconştienţă; de blasfemie şi de autoironie; de disperare şi de autoiubire; de înşelăciune şi de autoînşelare”. E „vinovat de dreptate şi de sete nepotolită încă de dreptate, de superficialitate şi de profunzime; de lipsă de dragoste şi de nevoie de dragoste, de duritate şi de hiper-sensibilitate; de neputinţă şi de prea multă vigoare; de progres şi de singurătate, de confuzie şi de clarviziune; de orbire şi de prea multă luciditate”. El, „inculpatul nr.1”, este condamnat să-şi lase în film („cea mai crudă oglindă a sa”) „imaginea tuturor păcatelor şi virtuţilor, reuşitelor şi căderilor, experienţelor eşuate, cuceririle şi pierderile, visele şi coşmarurile, spaimele şi speranţele, crimele şi lăcrimile, pentru ca, privindu-le, cel de-al douăzecişiunulea secol să aibă ce învăţa. Dacă va voi…”

La rubrica „Actorii povestesc” Florin Piersic îşi aminteşte că, printre miile de scrisori pe care le primea, s-a nimerit să fie un aviz de pachet. Era după filmul Columna, în care îl juca pe Sabinus, un ofiţer roman ce iubea o fata dacă şi rodul dragostei lor simboliza naşterea primilor români. S-a dus la poştă, unde îl aştepta un pachet de 800 de grame trimis de o fetiţă de 12 ani dintr-o comună de lângă Piatra Neamţ. Înăuntru se aflau „nişte buruieni şi o cămaşă de noapte”. Şi-o scrisoare: „Dragă Florin, Am rămas atât de impresionată de accidentul său, încât nu pot să-mi revin. Cum a putut bestia aia de Ciobanu Ilarion să te lovească peste ochi cu sabia?!” Fetiţa se referea la scena din grotă când Piersic - Sabinus e orbit de Ciobanu - Gerula. „Trebuia să fie mândru că-i faci curte fetei lui, nu să te lovească fără milă. Nu-ţi pierde curajul, speranţa. Bunica mea era să nu mai vadă deloc, dar spălându-se cu ceai din astfel de buruieni, i-a revenit vederea. Seara, înainte de culcare, spală-te atent cu ceai călduţ, apoi îmbracă-te cu cămaşa asta şi odihneşte-te. Aştept veşti. Te îmbrăţişează a ta veşnic admiratoare (chiar dacă eşti bolnav), Mioara.”

Cornel Cristian selectează câteva biografii de actori, printre memorialişti numărându-se: Chaplin, Lilian Gish (interpreta lui Griffith din Naşterea unei naţiuni, Intoleranţă, Muguri zdrobiţi), Buster Keaton, Cerkasov (interpretul lui Ivan cel Groaznic în filmul omonim realizat de Sreghei Eisenstein), Ingrid Bergman, Marilyn Monroe şi Liz Taylor.

Un grupaj de articole se ocupă de televiziune: comentatori culturali, reporteri, animatori ai diverselor concursuri, seriale, emisiunile lui Alexandru Bocăneţ etc.

Dan Comşa visează cu ochii deschişi în mini-antologia „O istorie în capodopere”. De la prima frescă masivă a unei ţări şi a unui război (Naşterea unei naţiuni) la prima superproducţie-film de idei (Intoleranţă). De la străbunicii Cinecittei (Cabiria şi Pierduţi în întuneric) la filmele lui Chaplin, Keaton şi Stroheim prin care America se descoperea pe sine. De la căutările inovatoare ale cinematografului sovietic (Omul cu aparatul de filmat) la vizionarismul unor filme ca Crucişătorul Potemkin, Octombrie, Arsenal, Pământ. De la expresionismul german (Cabinetul doctorului Caligari) şi întoarcerea la realism prin „Kammerspiel” (filmele lui Murnau, Lang) ce deschide calea spre impresionismul francez. De la Patimile Ioanei d’Arc la filmele prin care America era „văzută de ochi străini” (Vântul, Aurora). De la Renoir (Regula jocului) la Citizen Kane. În fine, de la neorealism (Umberto D, Miracol la Milano, Hoţii de biciclete) la poetica lui Fellini, Antonioni şi Visconti.

Grupajul „Mickey Mouse, unde te-ai ascuns?” explorează universul celei de-a opta arte: animaţia. Raul Servais: „Confuzia omului în faţa dezintegrării valorilor morale, o confuzie care se poate manifesta pintr-un mesaj de revoltă sau de nostalgie, de nelinişte sau absurditate, de ironie tandră sau cinism crud”.

Într-o „retrospectivă nesolemnă” intitulată „De la salonul indian la drive in”, George Littera trece în punctează principalele momente din istoria cinematografului. Antologia sa începe cu momentul Lumière 19895 (Intrarea unui tren în gară) şi, în acelaşi an, întâia prestaţie de martor a cinematografului: surprinderea pe peliculă a unui incendiu, când aparatul înregistrează figura cunoscută a unui răufăcător, iar un detectiv ce se afla printre spectatori arestează hoţul, pe baza copiei filmului. În 1897 cinematograful se dovedeşte incendiar la propriu: baraca de la Bazar de la Charité ia foc de la un bidon cu eter: 125 morţi, printre acre o ducesă. 1899 marchează apariţia primei femei-regizor: Alice Guy. În 1900, marile magazine de mobilă Dufayel deschid o sală de proiecţie pentru a-şi spori clientela. Astfel, cinematograful avea să fie folosit pentru prima oară ca mijloc de reclamă. În 1906 se naşte cenzura: cinematograful este atacat de puritani. În 1908 publicul feminin e impresionat de un „june-prim”. În 1909 se construieşte prima sală destinată proiecţiilor de film. În 1911 apare prima stea de cinema: Max Linder. În 1913 americanii investesc 125 milioane de dolari în construcţia sălilor de cinema. În 1918 publicul adoptă moda lansată de idoli iar Charlie Chaplin inspiră poeme. În 1921 apare „copilul-minune” al cinematografului: Jackie Coogan (în Piciul lui Chaplin); mii de familii cer să-l înfieze pe micul „orfan”. 1924 marchează începutul dictatului producătorului, odată cu masacrarea Rapacităţii de Stroheim. În 1926, moartea altui idol, Rudolph Valentino, provoacă isterie în masă: sute de oameni sunt călcaţi sau răniţi de caii poliţiei, capela este devastată, câţiva oameni fac criză de epilepsie etc. În 1927 se naşte primul film vorbit ce costă 500.000 de dolari şi aduce încasări de 2 milioane. În 1929 are loc prima ediţie a premiilor Oscar şi scriitorii roiesc spre Hollywood. În 1935, personajul de desen animat Betty Boop poartă prima rochie mini, spre indignarea puritanelor. În 1938, după succesul filmul Jezebel, ziua de naştere a interpretei (Bette Davis) este declarată sărbătoare naţională. În 1939, filmul românesc primeşte cel dintâi premiu internaţional pentru documentarul Ţara Moţilor de Paul Călinescu. Referinţele la filmele de scandal regizate de Orson Welles (Cetăţeanul Kane), Chaplin (Domnul Verdoux), Federico Fellini (La dolce vita), Louis Bunuel (Viridiana), Elia Kazan (Baby Doll) şi Michelangelo Antonioni (Aventura) întregesc antologia propusă de George Littera.