Ghost village

Am fost în Nadăş - satul părintesc al bunicilor Ralucăi (pe linie paternă), din apropiere de Recaş. Locul este un fel de ghost village. Dacă la sfârşitul anilor 50 vieţuiau în jur de 500 de suflete, acum mai trăieşte acolo o singură familie. Alte câteva familii (fii şi fiice ale celor care, once upon a time, locuiseră aici) şi-au construit recent nişte cabane, iar altele sunt în construcţie. Din casele celor care şi-au luat lumea-n cap spre alte zări mai norocoase (satul, situat între dealurile Lipovei, a fost adesea inundat) n-au mai rămas decât – pe ici, pe colo – nişte moviliţe de pământ pe care au crescut copaci şi bălării. Cu ochiul liber nu se putea recunoaşte, cu exactitate, unde anume a fost casa părintească, şcoala, primăria etc. Fiind un fel de no man’s land, am ciugulit nişte mure şi prune delicioase. Decupate din decoruri tarkovskiene, cele două biserici (ortodoxă şi romano-catolică) sunt acum o ruină: fără acoperiş, ferestre şi uşi, cu doar o parte din zidurile laterale. Biserica ortodoxă, informează Wikipedia, „respecta caracteristicile stilului baroc vienez, larg răspândit în această parte a ţării”. Într-un fel, poate că e mai bine că am văzut-o fără picturile din ea (probabil tot renascentiste, realiste şi baroce). Aşa cum a rămas - doar cărămizi şi-un strat de tencuială, pe care se mai zărea o vopsea galbenă - mai păstrează un aer romantic, poetic, elegiac.

Flash-back: filmul lui Laurenţiu Damian (1991), Rămânerea. Same story: un sat care, de-a lungul anilor, se depopulează. Personajul principal: Timpul, cu graba lui nemiloasă, care ne va înghiţi cândva pe toţi.

Inscripţie

M.E. (un fel de agent) îmi vesteşte, în timpul unui „chat duhovnicesc” de pe messenger (part deux), că odată, un tip pe care l-a cunoscut (a venit la el la un interview) s-a declarat agnostic, deşi a absolvit un institut teologic ortodox. A vrut să ştie mai multe despre el, l-a descusut şi băiatul i-a mărturisit că după cele văzute acolo n-a mai putut să creadă. Şcoala sau facultatea de teologie, loc de pierzanie – iată o teză interesantă! Incidentul relatat de amicul meu (unul dintre cybernauţii – încă – ni vu , ni connu) mi-a amintit de o zi frumoasă de, parcă, februarie, anul acesta. Eram acasă împreună cu Costel, Octavian, cu F.D. şi cu O.C.. Am stat împreună zece ore toţi cinci, am povestit, am văzut un film (Bobby Deerfield) şi, evident, am mâncat şi-am băut bere. O.C. găseşte pe-un raft cartea lui Bunuel (Mon dernier soupir) şi se opreşte asupra unui pasaj care lui i se pare semnificativ: iconoclastul regizor al Viridianei şi al Câinelui andaluz povesteşte cum anii tinereţii petrecuţi la o şcoală romano-catolică, l-au făcut să-şi piardă ireversibil credinţa. F.D. răspunde provocator că aceeaşi atmosferă se poate întâlni la fel de bine şi într-un seminar ori într-un institut teologic ortodox. O.C. nu pare convins şi-l contrazice. Se iscă atunci un schimb de replici strânse între ei, pe alocuri amuzante, dar all’s well that ends well. Nota dominantă a fost nu schimbul de replici tăioase, ci buna dispoziţie şi umorul, o stare de easy goingness de zile mari.

Exact acum două săptămâni, tot împreună cu F.D. şi O.C., aveam să refacem, parţial, atmosfera din acea zi de iarnă. De data asta însă decorul era incinta unei mănăstiri (primitoare, reconfortante, dichisite), unde l-am găsit pe O.C. pe post de novice. Într-un anumit sens, a ajuns în locul şi mediul pe care şi l-a dorit - mai propice rugăciunii isihaste decât zgomotoasa urbe, mai aproape de „cele îngereşti”. Despre acest tip de loc şi mediu – mănăstirea - aveam să citesc chiar azi în cartea lui Graham Speake, Mount Athos. Renewal in Paradise. Capitolul se cheamă „Initiation procedures” şi se referă la slujba de primire a unui candidat la călugărie în obştea monahală.

(Flash-back : Monahul îmi vorbeşte despre cum Andrei Rubliov, filmul nepereche al lui Tarkovski, a smintit câţiva călugări cărora i-l recomandase: „Părinte, ce film ne-aţi dat, unul cu oameni despuiaţi?...” Filmele cu nudities – ne spune Monahul - sunt smintitoare. Involuntar, îmi amintesc de aceeaşi replică rostită pe Insulă cu vreo zece ani în urmă de un neo-zeelandez devenit zelos ortodox, ce nu voia să mai vadă niciun film (îi recomandasem câteva) pentru că simţea că îl tulbură, că „sunt lumeşti, chiar şi filmele lui Tarkovski”. Dar acelaşi lucru, i-am răspuns Monahului, îl spun şi baptiştii şi, în general, puritanii. „Şi călugării!” – adaugă el, ferm. Interesantă asociere, mi-am zis. „Dar Steinhardt, cu deschiderea lui spre paradox, spre politică, spre artă şi cultură?” întreb eu. Nu mai îmi amintesc ce-a răspuns. Oricum, a sărutat ca pe o icoană cartea recent apărută despre Steinhardt (Paradoxurile libertăţii, de George Ardeleanu) pe care i-am dus-o ultima oară când ne-am întâlnit. And that speaks volumes to me!…)

Citeam în cartea lui Speake despre tipicul slujbei ortodoxe de tundere în monahism prezentată ca un rite of passage, ca o „a doua naştere”… La care poţi să ajungi, la modul ideal, şi datorită vocaţiei, dar tare mă tem că se mai nimereşte să dai peste câte un „guru” dezamăgit (de lume, de viaţă) care-şi varsă-n tine propria-i ratare. E, desigur, tot un fenomen de tip being born again…La care, vrând-nevrând, subiectul se raportează şi în funcţie de inscripţia acumulată pe hard disk-ul sufletului, în funcţie de acel „ceva” (unii, precum Ed. Herriot, l-ar numi cultură) care, în chip minunat şi paradoxal, îţi rămâne după ce – dintr-un motiv sau altul – uiţi totul.