Thursday 23 April 2009

West Brass Quintet

De dimineaţă am fost cu Theodor la concertul-lecţie de la Capitol cu West Brass Quintet. Maria a fost mistress of ceremonies şi a prezentat alămurile (tuba, trombonul, cornul, trompeta), melodiile şi interpreţii. S-a cântat din Ceaikovski, Verdi, Vivaldi (un segment din Primăvara / Anotimpurile), Brahms (un dans maghiar), Rossini (uvertura din Willhelm Tell), Prokofiev (aria vânătorilor din Petrică şi lupul), John Williams (tema din Star Wars), marşul elefanţilor din The Jungle Book, tema din Pink Panther ş.a. La sfârşit a apărut şi Sorin Petrescu, interpretând (voce) aria elefantului-colonel din The Jungle Book. Copiii au ieşit din sală în acordurile uverturii lui Rossini (ca bis), iar Theodor a inclus în top dansul ungar al lui Brahms.

Cu Max am revăzut highlights din Pădurea spânzuraţilorfresh and brilliant as ever. I-am pomenit şi de trimiterile către Dostoievski (ocazie cu care i-am citit ultimile trei pagini din Epilogul de la Crimă şi pedeapsă). Dacă e ceva ce-mi stârneşte rezerve la filmul lui Ciulei e muzica lui Theodor Grigoriu – singurul „personaj” care mi se pare sensibil inferior celorlalte. În rest, numai de bine.

Maestre fără seamăn, slavă!

Azi, de Sf. Gheorghe, mă gândesc la biruinţa unui mare actor român ce i-a purtat numele: George Constantin († 1993). Un artist care, în1990, spunea: „pe când am intrat eu în teatru, teatrul era un loc sfânt şi eram mult mai dominaţi de ideea muncii, a creaţiei”. Nu cred că l-am văzut niciodată jucând pe scenă live, însă am înregistrarea cu spectacolul de la Nottara (în regia lui Dan Micu), Karamazovii. Cu vreo 15 ani în urmă, fiul său (actorul Mihai Constantin) s-a ocupat de editarea (pe suport CD, pe o casetă audio şi una video) câtorva din momentele de aur cu cel care a fost George Constantin. Montajul s-a numit: Maestre fără seamăn, slavă! – după un vers shakesperian.

Îl cunosc doar graţie născocirii aparatului de filmat. Aşa l-am văzut – în sala de cinema sau la TV, iar mai recent şi pe monitorul computerului – în nenumărate filme (în „ciulamatografie”, cum îi plăcea să spună”) şi tele play-uri, unde a jucat „partituri schematice şi antinomice: fie personaje negative, viclene şi crude, fie eroi „de tip nou”, întruchipare a echilibrului, bunătăţii şi înţelepciunii” (Cristina Corciovescu). Din toată această pleiadă de roluri (vezi imdb) am rămas mai ales cu procurorul din Reconstituirea (1969) şi cu ofiţerul din O vară de neuitat (1993), ambele de Lucian Pintilie. Din păcate n-avea să se mai întâlnească nicicând cu un rol aşa „gras” ca al procurorului, aşa cum cinematografia românească n-avea să mai difuzeze vreodată un film ca Reconstituirea. A jucat în schimb - în „filme alimentare” ce-i rotunjeau bugetul – roluri ce aveau să-l facă extrem de popular: în serialele cu haiduci ori comisari, dar şi în filmele istorice, gen Burebista ori Cantemir. Mie însă George Constantin mi-a mers la suflet în special cu rolurile secundare pe care le-a jucat în filme mai puţin importante (şi, unele, mai debile în ceea ce priveşte limbajul cinematografic folosit), ca: Singurătatea florilor, Oraşul văzut de sus, Între oglinzi paralele, Ştefan Luchian, Pe malul stâng al Dunării albastre şi Prea cald pentru luna mai.

Mi-e cu neputinţă să-l uit pe doctorul amator de rugby din Singurătatea florilor (1976): victimă a persecuţiilor din „obsedantul deceniu” al „erei ticăloşilor”, îi dă – într-o singură secvenţă – o usturătoare lecţie de viaţă fostului său amic (dr. Pavel, jucat de Radu Beligan) care, singurul (dintr-un colectiv care a votat în unanimitate: Guilty), îi cunoştea nevinovăţia. Dar n-a spus nimic... Peste ani se oferă să-l înveţe rugby, dacă altceva (cinstea, demnitatea, verticalitatea) n-a reuşit. Viu încă în memorie e şi tatăl lui Matei (Adrian Păduraru) din Prea cald pentru luna mai (1983); proprietar al unei vile imense, îşi strică fiul, crescându-l în puf şi apărându-l – folosindu-se de relaţii şi „pile” – chiar atunci când odrasla-i o ia razna, e vinovată şi merită pedepsită.

Widescreen

Maxima preferată a Oanei Pellea, una din cele mai speciale actriţe din teatrul românesc: „A te plictisi este o lipsă de respect de sine. Mă simt bine şi când sunt singur.” (Jules Renard). Actriţa mărturiseşte pentru un cotidian: „Ai momente în viaţă când nu ştii ce să alegi. Spui doar atât: „Eu nu ştiu să aleg”. Şi îi zici lui Doamne-Doamne să aleagă El pentru tine. Şi ajungi unde trebuie. Minusurile sau ceea ce crezi că ţi se întâmplă rău sunt de cele mai multe ori un bine…” Pentru ea, pierderea părinţilor (marele actor Amza Pellea a murit

când ea avea 21 de ani, mama la 41 de ani) a dus la trezire: „Din această zdrobire de creier, pe care mi-a făcut-o viaţa, pierzându-i pe-ai mei, eu m-am trezit. Se putea să nu mă trezesc. M-am trezit însă cu adevărat! Şi bine e să ne facem timp să mai citim o carte şi să ne rugăm lui Doamne-Doamne să ne lumineze.” Încercările prin care a trecut i-au întărit caracterul: „Prin căderi te ridici, ăsta a fost şi drumul meu. Nici eu n-am fost un om deschis, dar m-a luat viaţa de ciuf, m-a dat cu capul de toţi pereţii şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că s-a produs această deschidere.

Mama mi-a schimbat viaţa. Mama a fost un fenomen şi a murit ca un fenomen uman, într-o explozie de spirit. Mama mi-a schimbat viaţa, dar mi-a schimbat şi moartea. Când o veni timpul, n-o să mai pot zice „Au”, pentru că pe ea nu am auzit-o niciodată zicând „Au”. A făcut haz şi de moarte. Trebuie să fii jumătate înger ca să poţi face asta. De la mama am moştenit optimismul.” Părinţii ei plecaţi „să moară puţin” sunt mereu cu ea căci ea este ei: „Moartea nu reuşeşte să te despartă de cei dragi.” Ultima parte a mărturisirii ei se referă la „televizorul cel mare”, din vârf de munte: „Acolo, sunt alături de tot ce-mi este drag mie: găini, câini, pisici, păsări, muzici, cărţi, linişti…” Despre acest imens widescreen 100 % natural ne-a vorbit – de mai multe ori, ultima dată chiar ieri - Monahul Valerian. De acolo, din Munţii Căpăţânii unde s-a retras ca pustnic, ne spunea on his mobile phone că nu încetează să se minuneze de ritmurile naturii. Ne-a vorbit apoi despre rugăciunea neîncetată a păsărelelor, despre copaci înfloriţi şi caprele negre pe care le zăreşte în depărtare – decor audio-vizual ce-i dă senzaţia de zbor, ca o detaşare, ca o desprindere progresivă de labirintul atâtor amintiri. „E ca şi cum ai fi într-un avion şi priveşti în jos spre străzile şi siluetele oamenilor care devin tot mai mici, spre oraşe, mări şi munţi ce se micşorează tot mai tare, iar tu te întrebi: Fost-am oare vreodată în acel oraş, pe acele străzi?” – spunea monahul.

Şi un feed-back de la un cititor: „Este frumos să citeşti astfel de articole, ceea ce e interesant e că ele sunt publicate ca nişte excepţii”. Creştinul, al cărui ideal se cuvine să fie o viaţă moderată, Îl recunoaşte pe Dumnezeu în rugăciune şi se comportă civilizat, fără exces – „un lucru normal pentru o ţ[Citeste]ară care se consideră creştină”. Faptul că astfel de mărturii sunt excepţii fericite, îi demonstrează celui care a semnat comentariul („bucureşteanu’”) că „România e o ţară nominal creştină”.