Week-end

Suflă, de două zile, un vânticel cald peste Timişoara.
D-na Gabriela şi-a luat un pui de Labrador (2 luni) foarte cute, ca orice puppy. Mi-a povestit că a intenţionat s-o responsabilizeze pe Ana-Maria, însă it looks like it was her who ended up with having more responsabilities. Acum îl dresează şi-l scoală noaptea să-l deprindă cu „reflexul de pipi”. Brusc mi-am amintit că aşa-i şi omul atunci când se naşte - şi nu de puţine ori, când moare (sau pleacă-n adormire): un animal care, eventual, dobândeşte, pe lângă nişte reflexe şi ceva suflet. Care se „umanizează”. Şi noi, cu Theodor, ne luptăm acum să-l deprindem cu atât de necesarele reflexe. Hard work.
Am fost la un Irish Pub cu Raluca şi cu Manu. Am servit un Shepherd’s Pie (care mi-a dat mâncărimi de piele) şi un Beck’s. Pe stradă, la întoarcerea spre casă, ne întâlnim cu d-na prof. Adriana Babeţi. Zice: "Mariane, stai un pic, că ţi-a murit moartea. Zilele trecute am văzut un necrolog în ziarul local pentru cineva cu numele tău, fără prea multe detalii. M-a liniştit Cornel Ungureanu, care nu ştia nimic." Brusc mi-am amintit de un vis pe care l-am avut săptămâna trecută: se făcea că priveam, într-un fel de coşciug, bustul defunctului actor Florian Pittiş. Stătea în sicriu şi-i vedeam de aproape faţa: râdea şi plângea. Deodată, îmi întinde mâna.
It seems like Raluca will be away on business for about 10 days. Where? To Taiwan. For me, this sounds like going to Mars.

Naked

De la prima privire aruncată asupra lucrării lui Dan Voinea (care, trebuie să recunosc: m-a surprins şi m-a încântat) mi-am amintit de Iov: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!”
Un trup gol se încovoaie spre a se curăţi de imală şi de sânge, la un robinet. Cromatica, formele, accentele par decupate din compoziţiile shocking semnate de Francis Bacon. Amestecul de culori vine dinspre Bacon, însă lucrarea dă sentimentul că are un centru de greutate (şi un caracter) personalizat, bine definit. Strigătul – atât de prezent în pânzele „furioşilor” (Munch, Bacon) – este aici mai degrabă implozie. Revolta pare întrecută de smerire, de umilire (= apropiere a privirii de humus, de lut, de pământ).
Al cui este trupul zvelt care caută, încovoindu-se, să se cureţe, să se primenească? Poate fi al unui Stavroghin (eroul dostoievskian al Demonilor) cuprins de ruşine (pe aceeaşi linie dostoievskiană, personajul Kris Kelvin, din Solyaris-ul tarkovskian spunea că „ruşinea va salva omenirea”), pentru că nu ne este prezentat chipul său, spre a face cunoştinţă „faţă către faţă”, dar poate fi şi al lui Bruce Willis (ce îl interpretează, în Pulp Fiction, pe boxerul cu o vigoare trupească neobişnuită, mereu on the road).
Desprins, oricum, din lumea „depravată” a lui Dostoievski şi Tarantino, acest tough guy zdrelit nu dă senzaţia că aleargă à bout de souffle – dimpotrivă. Artistul îl surprinde aproape încremenit, cercetându-se parcă în tăcere, luându-şi răgazul binemeritat al unei respirări tihnite, al unui tainic dialog cu sine. Răsplata „ieşirii din cursă” (din goana care duce la risipire) pare că vine şi din baia de alb care-l învăluie, din fâşiile imaculate ce-i brăzdează trupul, îndepărtând părţile impregnate de sânge şi noroi. Aceeaşi lumină albă pare să-i coboare până-n palme. Nuanţele livide ce încă i se mai zăresc pe braţe par trecătoare. Biruitoare stau să se arate lumina şi albul, adică transfigurarea.