Thursday 17 July 2008

MY TOP TEN WORLD CINEMA

· Andrei Rubliov (Andrei Tarkovski / Rusia / 1966)

· Ugetsu Monogatari / Povestirile lunii palide după ploaie (Kenji Mizoguchi / Japonia / 1953)

· Tini zabutykh predkiv / Umbrele strămoşilor uitaţi (Serghei Paradjanov / Ucraina / 1964)

· Monanieba / Căinţa (Tenghiz Abuladze / Georgia / 1984)

· Shichinin no samurai / Cei şapte samurai (Akira Kurosawa / Japonia / 1954)

· Iluminacja / Iluminare (Krzystof Zanussi / Polonia / 1973)

· All That Jazz (Bob Fosse / USA / 1979)

· Nattvardsgästerna / Lumină de iarnă (Ingmar Bergman / Suedia / 1962)

· Memorias del subdesarrollo / Amintiri despre subdezvoltare (Tomas Alea / Cuba / 1968)

· Tokyo Monogatari / Poveste din Tokyo (Yasujiro Ozu / Japonia / 1953)

διάβολος & σύμβολο

Formidabilă scena spovedaniei din Rubliov-ul tarkovskian.
Un „domn cătănesc” (căruia îi pocneşte capul de la o căzătură de pe cal, fiindcă se afla într-o stare bahică avansată) vine la mănăstirea unde vieţuiesc – între alţii – Andrei Rubliov, Danil şi Kiril. Are misiunea să-l vestească pe Andrei că renumitul pictor de icoane, Teofan Grecul, doreşte să–l ia ucenic. Kiril, dezamăgit că nu fusese el alesul (fiindcă, viclean, încercase să intre el în graţiile lui Teofan) pleacă „în lume” acuzându-şi fraţii călugări de corupţie şi citând episodul izgonirii negustorilor din templu de către Iisus. Vindecat de viaţa „din lume” se va reîntoarce la obştea mănăstirii în genunchi, cerând milă şi îndurare. Stareţul, care-i cunoaşte vorba iscusită, îi primeşte pocăinţa şi-i dă canon să copieze Scripturile de 15 ori. Nota bene: pe atunci nu exista nici tiparul şi nci...xerox-ul. Ce se întâmplă însă cu Andrei? Merge la fratele său de chilie, Danil, şi-l întreabă dacă e gata de plecare. Acesta, orgolios, îi spune că nu pleacă nicăieri. „
Cum o să merg singur?” – răspunde mirat Andrei. „Cum ştii.” – i-o retează Danil, dojenindu-l pentru faptul că atunci când i s-a propus să meargă la Teofan, nu a catadicsit să spună că nu merge fără el. Îi urează drum bun şi adaugă: „E destul de lucru la mănăstire şi fără tine.” Câteva ceasuri mai târziu, Andrei se strecoară în celula pe care o împarte cu Danil (care citea din Scripturi, la lumânare) şi îi cere să-i primească spovednia, spunând (în timp ce-şi şterge o lacrimă de la ochi): „Nu pot pleca singur, am învăţat să vadă lumea cu ochii tăi, să aud cu urechile tale...” – frumoase cuvinte pentru a exprima starea de comuniune, de frăţietate. Danil este şi el impresionat de sinceritatea spovedaniei şi a căinţei lui Andrei şi îl încurajează: „Du-te prostuţule şi pictează, dacă s-a ivit această mare ocazie. Sunt mândru de tine. Adineauri m-a înşelat diavolul şi pe mine. Du-te liniştit.” Andrei dă să-i sărute mâna părintelui său duhovnicesc, iar Kiril deschide uşa pentru a-i vesti că-şi „ia lumea-n cap”. Cu inima zdrobită şi vărsare de lacrimi diavolul a fost zdrobit. Pe toţi trei însă – pe Andrei, Danil şi Kiril - îi uneşte puterea supraomenească de a-şi cere iertare, de a restaura – uneori cu îndelungă răbdare – firea căzută a omului, de a parcurge drumul de la διάβολος (de unde şi diavol cel ce desparte) la σύμβολο (de unde şi simbol, cel ce uneşte).

Our mutual friend

Theodor se împrieteneşte pe zi ce trece cu alfabetul Braille, cu cifrele (dar mai are până să deprindă sensul abstract al numerelor), cu figurile geometrice elementare, cu disciplina unei ore de curs etc., under the supervision of his would-be teacher. După o scurtă întrevedere cu amicul OC (al cărui zel pravoslavnic îmi aminteşte – painfully enough - de propriile mele elanuri ortodoxiste de acum zece ani, când aveam sentimentul că descopăr „dreapta credinţă” şi ale cărui convingeri „fundamentaliste”, „ortodoxe”, „dogmatice” îmi provoacă – sometimes in a disturbing way, but that’s my fault – reconsiderarea terminologiei pe care o folosesc în ce priveşte duhovnicia) am cumpărat, de la un corner shop, ultimele ingrediente culinare pentru cina la care i-am avut invitaţi pe DSD. Am ajuns la porţiile noastre de spaghetti cu aubergines, corjettes, tomatoes, peppers, onion, cream, spices, Parmesan cheese atunci când se răciseră deja (fiindcă am lăsat copiii să mănânce primii, iar noi ne-am întins la vorbă), după care am savurat – la o ceaşcă de English tea - îngheţata gătită de S. D este primul meu dascăl de muzică electronică internaţională, el fiind cel care, pe când eram adolescenţi, mi i-a descoperit pe Jean Michel Jarre (pe care ne gândim să-l vedem live în concert la Bucureşti, în toamnă), Vangelis, Tomita, Pet Shop Boys, Enya. Am apucat să vizionăm cu toţii scurt-metrajul genial realizat de Cristi Mungiu în anul 2000, Zapping – uluitor la fiecare vizionare, cu atât mai mult cu cât noile generaţii pierd ireversibil contactul cu cuvântul scris (cu cărţile), datorită bombardamentului vizual (televizor, internet etc.). Ne-am amintit că astăzi (16 iulie), în timp ce stam de vorbă, se împlineau patruzeci de ani de la naşterea prietenului nostru comun (am fost toţi trei într-o neuitată excursie în Munţii Parâng, în 1988), Ovidiu Roateş – may his soul rest in peace. Ovidiu s-a despărţit de această lume (în, cred, 1993) asemenea lui Gibarian din Solyaris şi haiducului interpretat de Claudiu Bleonţ în Dreptate lanţuri, film pe care l-am vizionat împreună în primăvara lui 1985, la fostul cinema timişorean Constructorul, devenit - prin 1992 - clubul de striptease May Day. Deh, clasa muncitoare din societatea consumistă construieşte nu doar barăci şi blocuri, ci şi plăceri fierbinţi...