Grin and bear it!

Orice iubire presupune un mare risc. Cu cât ni-l asumăm mai mult, cu atât suntem mai puţin surprinşi (şi revoltaţi) de ostilităţile îndreptate asupra-ne. Pentru algerea noastră (dacă nu cumva am fost noi înşine cei aleşi) vom avea de înfruntat, sooner or later, ironia lumii şi chiar dispreţul, deopotrivă din partea celor străini ca şi a unora dintre aceia pe care îi considerăm apropiaţi, prieteni chiar. Pentru cei „din afară” linia de separaţie dintre dragoste şi idolatrie este insesizabilă. Iar dacă suntem taxaţi drept idolatri (orice consecvenţă pare idolatrie pentru cei degrabă schimbători) devenim automat ridicoli, ţinta micilor-marilor ironii, tachinări, răutăţi. Pe de altă parte, este foarte uşor să râdem condescendenţi la scăderile celor din preajma noastră. Propriile greşeli, proprii idoli sunt mult mai greu de recunoscut, de acceptat, de „exorcizat”.
L-am auzit, ieri, pe actorul Mircea Diaconu vorbind la TV despre dispariţia unui confrate în ale teatrului şi filmului: Ovidiu Iuliu Moldovan. Spunea Diaconu că, la urma urmei, este o zi normală chiar şi această zi dureroasă în care o stea a apus, dar altele – trebuie să credem, zicea el, la fel de bune – se nasc în loc. And life goes on. Este nevoie să judecăm, oricât de greu ne-ar fi, cu mintea, să fim raţionali. Probabil că şi neînţelegerile care apar între oameni din varii pricini sunt (sau ar trebui luate astfel) tot atâtea semne de normalitate. Este normal să fie opinii diferite, neînţelegeri.
Orice relaţie de amiciţie, de camaraderie etc. este – trebuie să fie - şi o şcoală a toleranţei (so, we just have to grin and bear it) fără de care ar exista doar dezbinare şi măcel. Aşa s-ar cuveni, altminteri ajungem la ce-a spus Martin Luther King: The old law of an eye for an eye leaves everybody blind. Din orice divergenţă de opinii ar trebui să învăţăm - however hard it may be - mai mult tact şi mai multă răbdare, şi asta în condiţiile în care numărul neuronilor apţi de luptă scade zilnic, iar noi ne întrebăm tot mai des: Unde eşti, copilărie?.

Rugă pentru părinţi - Tokyo Story

Filmele lui Yasujiro Ozu sunt bazate pe nostalgia sistemului tradiţional al familiei japoneze (pe cale de dizolvare) în contextul societăţii tehnologizate şi industriale. Întregul univers se regăseşte, la Ozu, într-o singură familie. „Capătul lumii – scria Donald Richie - nu este mai departe de perimetrul casei familiale.” S-a vorbit, în cazul filmelor sale, despre „naturi moarte” (director de imagine: Yuharu Atsuta) şi „juxtapuneri de imagini fixe pe pictura delicată a sentimentelor” (Tadao Sato) ca parte integrală a unei viziuni transcendente asupra realităţii. Prin folosirea scenelor goale, Ozu a devenit „unul din precursorii aşa-numitului off-screen space” (David Cook).
În vizită la copiii şi nepoţii din Tokyo, un cuplu de bătrâni înţelege că reprezintă o povară pentru aceştia (nu şi pentru – surpriză - nora lor văduvă, ce şi-a pierdut bărbatul în război, dar continuă să-i respecte şi să-i iubească pe părinţii soţului ei defunct). Întorşi acasă, femeia moare. „Prin intermediul relaţiilor părinţi-copii am vrut sa arăt cum sistemul familial japonez a început să se destrame. E unul din filmele mele cele mai melodramatice.” – afirma regizorul despre Tokyo Monogatari / Poveste din Tokyo (1953). În viziunea lui Ozu insatisfacţia apare drept o „caracteristică inerentă vieţii” (Cristina Corciovescu), între calităţile umane ale unei persoane şi ceea ce face viaţa din acea persoană nu pare să mai existe nicio legătură. „Nu-i aşa că viaţa e o mare decepţie?” întreabă unul dintre personaje. „Da”, vine răspunsul, însoţit de un zâmbet. „Acest scurt schimb de replici – arată criticul Robert Wood - scoate în evidenţă atmosfera de calmă resemnare ce caracterizează stilul cineastului japonez.” Resemnată este şi atitudinea faţă de americanizarea (occidentalizarea) crescândă a societăţii japoneze, prezentată explicit prin chiar tipul de vestimentaţie corespunzător celor trei generaţii din film: astfel, bunicii continuă să poarte haine tradiţionale japoneze, copiii lor poartă un amestec de haine americane (costum, cravată) şi veşminte tradiţionale nipone, în timp ce nepoţii sunt îmbrăcaţi în blugi, adidaşi, iar pe cap au şepci de baseball. Mesajul lui Ozu se adresează în special generaţiilor tinere: este necesar să ne apropiem de părinţi / bunici cătă vreme aceştia sunt încă în viaţă, altminteri vom regreta ocaziile nefolosite după ce părinţii / bunicii noştri nu mai sunt printre noi.
Spre deosebire de Kurosava, care – stilistic - este mai accesibil publicului occidental (Rashomon, Sichinin no samurai / Cei şapte samurai, Ikiru / A trăi, Dodeskaden), Ozu este un purtător şi transmiţător mai pregnant al sensibilităţii nipone - filmele lui s-au bucurat de o considerabilă apreciere din partea publicului japonez. Dar chiar şi aşa, personajele sale au o mare deschidere spre universalitate - cel putin pentru societăţile clădite în jurul familiei. Îi recunoaştem în Tomi şi Shukishi pe proprii noştri părinţi, ne recunoaştem pe noi înşine şi pe fraţii sau / şi surorile noastre în personajele copiilor egoişti din film, care nu au (nu vor să-şi facă) timp să petreacă cu părinţii lor.

Take five

O slujbă este, printre altele, un prilej de întâlnire, faţă către faţă, cu sinele de care fugim mereu. Seara, vecernia de joi, în acel lăcaş atipic (din păcate) pentru „parcul ortodox”: bisericuţa de lângă sediul Poliţiei. Un adevărat privilegiu să-ţi aşterni privirea pe isconostas ori pe icoanele din lemn frumos pictate ce stau atârnate pe peteţi. Slujba Vecerniei este – ca şi celelalte slujbe ortodoxe – neasemuită poezie (poetry), dincolo de inevitabilele derapaje spre retorică (în engleză echivalentele acestui termen sunt: big talk, flowery language, grandiloquence, long speech, pomposity, tall talk). Este atât de odihnitoare rugăciunea de pavăză împotriva săgeţilor celui înşelător pe timp de noapte, atât de liniştitoare rugile în care participanţii pomenesc despre starea de păcătoşenie şi nevrednicie în care se află şi cer putere de sus pentru a se ridica. Theodor a stat cuminte două ceasuri. La sfârşit, o bătrână (evlavioasă, cum altfel?) l-a lăudat pentru cuminţenia lui şi a vrut să ştie dacă e bolnav. N-am zis nimic.

Spaţiul liturgic (ce presupune şi episoadele numite utrenie şi vecernie) este o necesară invitaţie la asceză ori măcar un prilej consolator de retragere din oribilul spectacol care cutează să pretindă, astăzi, că e viaţă. În cazul în care a mai rămas în noi o fărâmă de suflet nesluţită de iureşul acesta steril, de agitaţia aceasta fără rost ce preface viaţa în infern totodată grotesc şi teribil.