Close Encounter of the Third Kind

Din cartea Despre întâlnirea cu Dumnezeu de Antonie Bloom am păstrat – deocamdată - această idee de bun simţ şi de maximă luciditate: „Un singur lucru mai rămâne, straniu şi straşnic: faptul că omul nu a învăţat până la capăt să se întâlnească nici cu Dumnezeu, nici cu sine, nici cu aproapele său. Nu ştim să ne întâlnim; între noi şi Dumnezeu, între noi şi făptură există bariere; suntem orbi, suntem surzi, suntem lipsiţi de simţuri. Dar mai întâi de toate suntem speriaţi, ne temem de întâlnire, căci a te întâlni înseamnă a te întâlni pentru întotdeauna; a te întâlni o dată pentru vecie; întâlnirea pune asupra noastră obligaţii şi responsabilitate”.

Una din primele idei interesante pe care le-am decupat din cartea lui Lucian Boia (Occidentul – o interpretare istorică) se referă la cele trei „plante de civilizaţie”: grâul, viţa-de-vie şi măslinul. Importanţa lor se regăseşte încă în viaţa liturgică a Bisericii de la Răsărit, cea mai puţin „raţionalizată”, „modernizată”, „remixată”. „Dacă – arată autorul mai departe - în Occident Biserica (atât cea Catolică, dar şi Bisericile protestante) s-a adaptat continuu la mediul în schimbare (social, cultural şi politic), Bisericile Ortodoxe rămân extrem de tradiţionaliste, concentrându-se pe vocaţia lor, pe mesajul teologic, întorcând cumva spatele greutăţilor pământeşti. (...) Biserica Ortodoxă o fi mai aproape de cer decât Bisericile Occidentului, dar e mai puţin aproape de Pământ. În analiza noastră, care nu tratează partea transcedentală a lucrurilor, contează doar Pământul” - premiză suficient de seculară ce n-are cum să nu minimalizeze (ori chiar să desfiinţeze) întâlnirea „de gradul trei” (ştim - cel puţin de la celebrul film SF al lui Spielberg din 1977: Close Encounters of the Third Kind - că întâlnirea de gradul unu = detectarea, întâlnirea de gradul doi = dovada, iar întâlnirea de gradul trei = contactul cu – să-i spunem, folosind o expresie de-a lui Nicolae Steinhardt - fantasticul credinţei) cu nepreţuita comoară ce stă ascunsă în spaţiul creştinismului răsăritean, în frumuseţea rugăciunii de la Răsărit, care l-a sedus (fără să-l fi şi „convins”) pe un filosof ca Serghei Bulgakov. De altfel, undeva pe la pag.79 Boia arată că „escatologia ortodoxă este mai ‚binevoitoare’ decât cea a Europei catolice; ea preferă să insiste pe bunătatea divină, în timp ce ameninţarea cu Infernul devine foarte insistentă în Vest, prelungind în lumea cealaltă rolul concret jucat de Biserică în menţinerea ordinii sociale”.

Alien

Un personaj din Nostalghia lui Tarkovski – Domenico, Nebunul (dar nu cumva nebun este cel a cărui nebunie nu se acordă cu nebunia celor mulţi, pentru că - spun Părinţii Bisericii - vine o vreme cănd oamenii vor înnebuni, iar cei ce nu se lasă smintiţi de mulţimea înnebunitoare, sunt consideraţi ei înşişi nebuni) – le reproşează oamenilor (înainte de a-şi încheia socotelile cu lumea asta: îşi dă foc de pe o impunătoare statuie din centrul Romei) că îi marginalizează pe nebuni, că îi resping, că îi trmit, cum se spune, la case de nebuni. Ar trebui, le spune el, să petreceţi timp cu noi – zice el, „nebunul” – să vorbiţi cu noi, să mâncaţi cu noi, să dormiţi cu noi...(Aşa va proceda, zece ani mai târziu, personajul Jack Lucas – interpretat strălucit de Jeff Bridges – din filmul lui Terry Gilliam, The Fisher King / Regele Pescar).

Spre vârsta a treia omul nu mai e cum a fost cândva. Iarna nu-i ca vara – a spus-o şi Popeye, glumeţul preşedinte ales al României. Junghiul şi tusea nu întârzie să apară şi mai ales junghiul grijii de binele altuia (pe principiul să moară şi capra vecinului), junghiul ofticii, al ţinerii de minte a răului şi al augumentării lui. Într-un singur caz – cel puţin la ora când aştern aceste rânduri - cred că pot înţelege felul în care „oameni în toată firea”, cu „scaun la cap”, cu „părul alb” şi „şcoala vieţii” (whatever that means) continuă să se zbată mereu şi mereu în apele murdare ale invidiei, ale clevetelii, ale mâniei şi ale suspiciunii împinse până la paranoie. Înţeleg, astfel, pe omul care n-a reuşit să ajungă la pace cu sine – câţi izbutesc? – şi care simte, în special de la o vârstă încolo, că îi e tot mai silă de viaţă, că îi e tot mai frică de moarte, de „marea trecere”. De aceea personaje precum Sarah Goldfarb (văduva ce îşi iubeşte posesiv fiul şi care ajunge, datorită ambiţiei stupide - hrănită de lumea iluzorie a televiziunii comerciale de care a ajuns dependentă – să-şi deregleze fatal sănătatea) din Requiem for a Dream îmi sunt foarte dragi. După toată zdrobirea ei, după toate nenorocirile prin care trece (pentru a putea arăta bine şi suplă în rochia roşie – devenită neîncăpătoare - pe care, cu ani în urmă, o purtase la majoratul fiului), după infernul trăit în secţiile de terapie intensivă din spitale (unde este hrănită cu forţa, căci îşi pierduse apetitul pentru mâncare datorită unor nocive pilule de slăbire) continuă să viseze la clipa când păşeşte, în lumina reflectoarelor, pe platoul de televiziune care, crede ea, o va face – preţ de 15 minute – celebră, la momentul când fiul ei o va îmbrăţişa, spunându-i I love ye, ma....Doar că vorbele fiului - şi el dependent de droguri - sunt rostite numai în închipuirea ei, de fantomele care nu contenesc să o bântuie şi s-o amăgească.

Prin 1974, Tarkovski analiza cu o rară fineţe relaţia mamă-fiu, în Zerkalo / Oglinda. Şi acolo o mamă îşi iubeşte posesiv fiul, nici acolo nu mai este nicio punte de comunicare reală între mamă şi fiu. Secvenţă rapel: fiul (om în toată firea) vorbeşte cu mama la telefon. Nu-l vedem. Într-un unghi ultra-subiectiv, ni se prezintă doar pereţii camerei în care se află el (pe unul din ei zărim un poster rusesc al filmului - regizat tot de Tarkovski - Andrei Rubliov) şi, stânjenit, schimbă câteva cuvinte cu mama sa. La sfâşit o întreabă retoric: Mamă, de ce ne certăm mereu? Oricum, iartă-mă dacă eu sunt de vină.

Seara, toţi trei (bonus: mama şi bunica Ralucăi) mergem la filarmonică - Theodor a plâns, puţin înainte de a se termina prima parte a concertului, pentru că voia să cânte el la pianul de pe scenă. În program au fost: Beethoven (Uvertura Coriolan şi Concertul nr.3 pentru pian şi orchestră) şi Ceaikovski (suita Lacul lebedelor).