Close encounter of the third kind

Azi, fiecare participant la Liturghie a primit ca bonus o crenguţă de salcâm. Theodor a dorit să rostească – în şoaptă – Crezul şi Tatăl nostru. La momentul cuminecării a îngenunchiat, ca de obicei, ştiind cu exactitate (spre deosebire de mine) când trebuie să se ridice în picioare. Apoi a cântat, acoperind corul, Trupul lui Hristos – much to the other people’s amazement. Când am dat să mă aplec să-l ajut pe Theodor să se ridice, un bărbat din faţa lui, dorind să se ridice şi el, şi-a luat un avânt prea mare, lăsându-şi capul pe spate într-un unghi fatal. Rezultatul: capetele noastre (al meu şi al lui) au cunoscut a close encounter of the third kind. Câteva minute mai târziu mi-a explicat că zilele trecute a mai îngenunchiat o dată înainte de a se împărtăşi, iar la ridicare a rămas o vreme înţepenit – de-aceea şi-a luat avântul cu atâta elan. Preţ de câteva minute Theodor a schimbat nişte vorbe cu Andrei – unul din micuţii tot mai numeroşi de la capelă – în legătură cu jucăriile lor preferate.

Raluca e, en fin, acasă. A ajuns pe la 4 p.m., cu desaga plină de lucruri şi amintiri dintr-o lume - pentru noi - exotică, bizară. La urma urmei, orice călătorie este o ieşire din peştera în care am crescut sau am fost forţaţi să creştem. Iar gradul de îndoctrinare (asemenea mitului platonic) se regăseşte în rezistenţa pe care o opunem la nou, la „altceva”, în cerbicia cu care vrem să revenim – neschimbaţi – la poziţia noastră de spectatori încremeniţi ai unor înşelătoare lumini şi umbre pe zidul peşterii noastre.

Funky Synthesizer

Primul meu profesor (unofficial, of course) de muzică a fost un inginer constructor pasionat de „umanioare” (muzică clasică, filozofie, literatură universală, istorie etc.). Pe când eram în ultimii ani de liceu l-am cunoscut şi de atunci i-am căutat de multe ori compania. Simţeam că este o personalitate puternică şi îmi făcea o plăcere enormă să-l ascult vorbind sau chiar să-l provoc.

Unul din subiectele asupra cărora nu am reuşit niciodată să cădem de acord a fost muzica electronică. Pentru el orice atingere a clapelor de synthesizer compromitea muzica. Distrugea feeling-ul, instaurând o stearpă mecanică în armonii. În zadar încercam să-i spun că sintetizatorul este şi el un instrument între altele pe care orchestra a început deja să-l incorporeze în structura ei. I couldn’t win. Tot cam în acei ani aveam să descopăr şi eu sound-ul electronic, prin piesele lui Isao Tomita, Vangelis sau Jean Michel Jarre ce fuseseră transmise la radio sau TV: am fost cucerit. Apropierea de muzica lui Adrian Enescu mai apoi, de personalitatea sa m-au ajutat enorm să înţeleg că muzica e bună sau proastă - abia după aia urmează clasificările (simfonică, operă, camerală, jazz etc.). Forţa exemplului a fost copleşitoare – Adrian Enescu fiind un „compozitor în evantai”, care a compus şi muzică simfonică, şi jazz, şi camerală şi muzică de film şi rock şi uşoară etc. De aceea, când mai aud în jur teorii cum că muzica electronică nu e muzică mă simt cumva nedumerit. Dar după scurt timp îmi spun: poate e chestie de gust, de sensibilitate formată într-un anume fel, de controlul asupra propriilor prejudecăţi (care în general scapă oricărui control), de voinţa de a te deschide spre Muzică şi Frumos. Şi atunci, dacă această voinţă există, nu mai are cum să nu-ţi placă sound-ul jazz, muzica progresivă ori electronică.

Din păcate, în ţara asta muzica electronică a pătruns masiv doar în zona divertismentului facil, când se preferă orchestrei (de lăutari) un sintetizator, aproape întotdeauna mânuit de ageamii. Rezultatele sunt – n-au cum să fie altfel – pe măsura amatorismului lor. Anii de glorie ai muzicii electronice (pe când era înţeleasă ca poem simfonic, interpretat însă cu ajutorul instrumentelor electronice) nu au fost niciodată cunoscuţi suficient – decât în mod excepţional şi de o anumită „elită” familiară cu fenomenele underground – în România.

Pacea florilor

De Florii mă gândesc la un power play din 1985: melodia Pacea florilor (music & arr. Anton Şuteu / voice: Aura Urziceanu / lyrics: George Ţărnea). Puţini au fost compoztorii de muzică uşoară de dinainte de 1989 care au ales – între limbajul de lemn (ideologia vremurilor comuniste ce ridica în slăvi patria, poporul şi partidul unic) şi exprimarea simplistă – calea de mijloc, cea mai grea: poezia autentică - subtilă, nuanţată, deschisă spre metaforă şi vis. Personal mă socot printre nostalgicii după muzicile şi poezia de atunci, imposibil de regăsit astăzi în zona de entertainment suprasaturată fie de trivial şi exprimări agresive, fie de clişee sentimentaliste. Anton Şuteu (alături de Richard Oschanitzsky, Adrian Enescu, Florin Bogardo sau Doru Căplescu) se numără printre autorii de hit-uri (Deschideţi poarta Soarelui, Drumul iubirii, Să nu lovim nicicând un porumbel, Să ocrotim copacii înfloriţi, Cântec pentru soare şi pământ, Nu uita, vântule, Doar iubirea, Fructul vieţii, Nu-ţi spun adio) care îşi păstrează propeţimea şi azi. Ele, hit-urile, nu s-au schimbat şi aşteaptă, cuminţi, să le (re)descoperim. Ne-am schimbat – din păcate – noi, aceia dintre noi care s-au predat (mult prea repede şi fără luptă) cuceritorilor acestei lumi, fie că aceştia se numesc televizor cu multi channels, cinematograf american comercial (de duzină sau glamorous), telenovele, manele etc.