Locusts & wild honey

Praznicul Naşterii Sf. Ioan Botezătorul, cel ce se hrănea în pustie cu lăcuste şi miere sălbatică...

Mă aflam, săptămâna trecută, la mama şi am zappat până am dat peste canalul de filme MGM unde se difuza Stardust Memories (1980). Woody Allen parodia acolo capodopera lui Fellini, 8 ½. La un moment dat, nevricosul personaj se rătăceşte într-o pădure de basm unde zăreşte OZN-uri, este intervievat de ziarişti şi asaltat deopotrivă de critici şi de fani. Îi spune tinerei actriţe cu care are un affair: „They’re gonna find us wandering in the woods six months from now, living on locusts and wild honey.” Cam la asta se rezumă, at best, receptarea mesajului profetic trasmis de Sf. Ioan Botezătorul, azi. De către zeflemitorii cu mintea neîmbisericită, însă buni cunoscători (şi iscoditori) ai naraţiunilor biblice.

Ordinary people

Neatenţia şi amestecarea cu toţi – spune Monahul – duc la pierderea inspiraţiei, la amorţirea conştiinţei, la blazare şi indiferenţă, la pierderea identităţii. Se impune, aşadar, trezvia, starea continuă de alertă întru păstrarea (restaurarea) harului. Dar vremurile noastre sunt o babilonie la puterea infinit, cum să te mai păstrezi integru?...Lucrurile sunt, vai, amestecate şi para-amestecate. Haosul de idei, de mesaje, de vectori ademenitori te asaltează din toate părţile.

Mă sună azi L.I. să mă-ntrebe dacă ştiu cine e duduia care a vorbit la TVR, cu două luni în urmă, despre nişte filme de cinematecă. „N-am televizor, sorry!” – i-am spus. M-a felicitat. Renunţarea la poluarea audio-vizuală prin programele televiziunilor este însă doar o parte, o mică parte din soluţie. Rămâne agresiunea ritmurilor – adesea – drăceşti de la posturile de radio comerciale, profilate pe muzică dance, trance, hiphop, house etc. Plus agresiunea reclamelor şi a crainicilor diletanţi şi licenţioşi. Plus agresiunea oamenilor – ordinary people – pe care-i întâlneşti zi de zi.

Din păcate n-avem puterea să ne primenim prin cuvintele puţinilor trăitori de Cuvânt care-au mai rămas pe pământ. N-avem puterea şi discernământul şi curajul – adevăratul curaj – să-i recunoaştem drept călăuze. Ne vine extrem de greu să ne ridicăm, noi, la înălţimea lor şi atunci – cum altfel? – îi coborâm noi pe ei să-i facem părtaşi la micile-marile noastre infernuri. Jubilăm atunci când aflăm că sunt şi ei oameni păcătoşi la fel ca noi. Şi istoria se repetă ad infinitum, exact ca-n Eminescu:

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege...
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -
Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

Perpetuum mobile

Reîntâlnirea cu Monahul este, de fiecare dată, un refresh la chintesenţe. Ce este cu adevărat esenţial în această petrecere a noastră prin viaţă? Şi, de fiecare dată, răspunsul e acelaşi: cu adevărat esenţiale ne par să sunt mofturile, toanele, orgoliile de moment sau de „cursă lungă” fiindcă ele ne împiedică să înţelegem cât suntem de efemeri sau cât putem fi de veşnici. Cum veşnicia (mântuirea) este, spune el, supremul pariu al celor care-au depus votul monahal, orice sminteală le poate fi fatală. Orice ieşire din ritmul rugăciunii poate avea consecinţe catastrofale pentru sufletul celui ce se nevoieşte să dobândească, la sfârşitul cursei (ieşirii din temporalitate) „cununa de lauri”.

Îi ascultam ieri în maşină, la întoarcerea spre casă, pe Theodor şi pe Marius cântând Tatăl nostru (pe muzica lui Anton Pann), iar apoi teologhisind pe fiecare vers al acestei rugăciuni domneşti. Marius, e drept, are tactul şi răbdarea de a diseca fiecare colţişor de sens duhovnicesc, de a tălmăci ruga pe înţelesul unui copil. Toate bune şi frumoase, numai că mie lumea mi se pare mult prea mare şi prea diversă pentru a putea trăi (ori a îndruma pe cineva să trăiască) by extremely strict standards. E drept că omul trebuie să meargă pe „calea strâmtă” pentru a birui în „lupta cea bună”, însă cât de strâmtă şi de îngustă trebuie să-i fie calea? That is the question. Îmi pare că toată această organizare ţine de bucătăria duhovnicească a fiecăruia.

Şi da, sunt de acord cu Monahul când îl citează pe avva Ghelasie de la Frăsinei care îl povăţuia să evite cu orice preţ disputele, polemicile, certurile. De ce? Pentru că – superbă strategie - atunci când simţi prezenţa „nefârtatului” în discursul adversarului de idei e cuminte să-l laşi în pace. Iar asta ţine de un principiu fundamental: răul nu este un perpetuum mobile, combustibilul său (care nu vine din energiile necreate ale Celui Atotputernic) se va consuma în cele din urmă. Doar că nu ştim niciodată când e acel moment al „capitulării” sale.