Înainte de 1989 nu am avut, propriu-zis, comedii. Râsul trebuia sa fie contaminat de ideologie (vezi, în anii 70, comediile cu boboci: Toamna bobocilor, Iarna bobocilor şi mult mai neinspiratul Primăvara bobocilor de la sfârşitul anilor 80), atunci când nu era tributar comediei bulevardiere, poantelor revuistice (În fiecare zi mi-e dor de tine, de exemplu) sau umorului grotesc împrumutat din filmele americane (Nea Mărin miliardar). Din umorul de tip Păcală sau Secretul lui Bachus aveau să se nască, imediat după 1990, acele „super-producţii” turcizate gen A doua cădere a Constantinopolului, despre care Eugenia Vodă scria: „…ţâţele Loredanei sunt singurul lucru estetic dintr-un film inestetic, ele duc tot greul, pe ele se sprijină întreaga „viziune” regizorală, ele se plimbă voioase prin cadru, ele tremură turceşte, pe muzică orientală, ele îl obsedează chiar şi pe junele Aurelian Temişan care, până şi în timp ce face amor (cu altcineva), mestecând gumă, simte nevoia să-şi pună pe noptieră în faţa ochilor şi o poză cu Loredana, posesoarea aceloraşi… Din libertatea de a putea-spune-face-ridiculiza absolut orice, comedia noastră nu se alege cu nimic. Decât cu turcirea.” Privite retrospectiv, cele trei B.D.-uri de la începutul anilor 70, cu grimasele şi poantele susţinute de Dem Rădulescu, Jean Constantin, Puiu Călinescu sau Sebastian Papaiani sunt strălucitoare pe lângă umorul – abject, agresiv, lipsit de fineţe – practicat azi. Tot pe atunci, Toma Caragiu deplângea mediocritatea comediilor cinematografice româneşti: „Dacă în domeniul celorlalte filme s-au făcut lucruri remarcabile, la capitolul comedie suntem clar deficitari. Şi eu cred că totul porneşte de la scenarii. Sunt foarte sărace. Sărace în inedit, în savoare comică, în diversitate tipologică, în replici de duh, în conţinut – în tot ce-i trebuie, adică, unei comedii.”
Am revăzut, recent, câteva secvenţe din Alo, aterizează străbunica (1981). Ştiu de acest block buster local încă de la premieră. L-am revăzut apoi pe la mijlocul anilor 80, când a reintrat în distribuţie pe marele ecran. Cam tot ceea ce mi-a plăcut atunci la el, continuă să mă bucure, amuze sau emoţioneze şi acum. Începând cu muzica lui Florin Bogardo (a cărui temă muzicală n-am uitat-o nicio clipă în toţi aceşti ani), cu interpreţii şi replicile lor (Sebastian Papaiani, Mimi Enăceanu, Adela Mărculescu, Tamara Buciuceanu, Ileana Stana-Ionescu, Adina Popescu, Nici Constantin, Coca Andronescu) şi terminând cu povestea în straie de basm modern, cu o străbunică „vrăjitoare” în rolul principal. Titlul de lucru al filmului chiar acesta era: Străbunica mea, vrăjitoarea. Nimic nu e „ca-n viaţă” în acest film, totul pare „cusut cu aţă albă”. Şi totuşi, ca prin minune, actorii se străduie din răsputeri să-şi facă personajele credibile. Copilul din mine (de ieri şi de azi) este încă fascinat de „minunile” străbunicii (în vârstă de 75 de ani, însă deloc de scleroză şi doldora de entuziasm), de puterea ei de a lupta cu strâmbătatea şi de a-şi aduce nepotul - aflat în pragul divorţului - pe „calea cea dreaptă”. De fapt, această „venire în fire” a „nepotului rătăcitor” (altminteri băiat bun şi „cu principii”), această „dezvrăjire” lui (după ce căzuse în mrejele unei „gazele” ce făcea autostopul) şi – prin priceperea străbunicii – această întoarcere, spăşită, acasă - la soţie şi copii – este „cheia” filmului, mediocru şi tern regizat de Nicolae Corjos. Străbunica însă nu este un apolog (nici măcar în cheie comică) despre o criză conjugală şi implicaţiile ei. Este doar una din cele mai puţin crispate comedii cinematografice româneşti – salvate de actori - din anii 80.
Abia în anul unu al mileniului trei se va turna şi în România o comedie-comedie: Occident-ul lui Mungiu, care – în aceeaşi cheie stilistică, dar pe un ton parcă mai blajin - a reeditat cu succes strălucitul debut al lui Nae Caranfil, E pericoloso sporgersi. Alte vremuri, alte generaţii şi – în sfârşit - un aluat de artist autentic.
