Thursday 15 October 2009

Amor, amor...

Lucrarea lui Cornel Ciomazgă este un (pseudo-)roman inspirat din două cazuri de sechestrare de persoane pe care le-a „contopit” într-unul singur. Cartea are nucleu narativ, personaje „cu probleme”, răsturnări de situaţie, are intrigă. Este o mărturie a sublimului dialog dintre om şi „omul din om” născut de „Mângâietorul, Duhul Adevărului”, ce se aşterne acolo unde este lăsat să intre. Iar unde i se închide uşa rămâne la poartă sau trece pe lângă (cazul tatălui care se spânzură, al mamei care cu foarte mare greutate se „recuperează” din zonele demonico-isterice ale cărei prizonieră devenise etc.). Lucrarea e mai degrabă un eseu cu plot, cu „personaje”, cu multe pasaje decupate din Sfinţii Părinţi (Pateric), din Scriptură. Sigur, „suflul” cărţii este asertiv „duhovnicesc” şi „deznodământul” poveştilor se află în „îmbisericirea” personajelor. Piscul cel mai înalt este, desigur, Împărtăşania la care personajele ajung adesea după multe peripeţii (sminteli, rătăciri). Totuşi, felul în care ne este oferit acest „as salvator”, această „perlă de mare preţ” - care e mintea îmbisericită a „făpturii celei noi” - nu mi s-a părut pompieristic, declarativ, „popesc”.

Totul se petrece într-un sat unde reporterul-raisonneur observă, studiază, descoperă drame, secrete de familie etc. Toate aceste drame (un tânăr renunţă să mai vorbească şi tot satul, părinţii inclusiv, cred că e surdo-mut, devenind astfel martorul atâtor fărădelegi comise de cei din preajma sa şi într-o zi, după mulţi ani, se mărturiseşte în biserică, după Sf. Liturghie, în faţa întregii comunităţi, demascând totodată şi faptele abominabile al căror martor a fost atâta vreme; o soţie îşi înşeală bovaric multă vreme bărbatul – un eminent doctor, cam egoist însă – cu acest mut, între alţii; o tânără este sechestrată vreo 15 ani de mama ei pentru că, saşă fiind, nu acceptă ca fiica să i se mărite cu un român, viitor preot ortodox etc.) se limpezesc prin Spovedanie (se face referire, pe câteva pagini, la dificultatea de a găsi un duhovnic, de a te „disponibiliza” spre mărturisire, la „Ortodoxia pătimitoare”, la confuzia morală din zilele noastre etc.), prin auto demascare, prin revenirea la sine, prin restaurarea treptată şi dureroasă a firii decăzute a omului. Cum anume? Prin - sticto sensu – convertire (asistăm la un botez - ortodox, desigur - în împrejurări deosebite, undeva într-o peşteră locuită de un sihastru), hirotonire şi călugărie.

Am găsit câteva consideraţii interesante despre iubire (în stilul cărţilor lui Paul Evdokimov: Taina iubirii, Femeia si mântuirea omului) „Louis Lavelle afirmă că a iubi înseamnă a intra în emulaţie cu un altul care ne ajută şi pe care îl ajutăm, care ne naşte şi pe care îl naştem în iubirea care ne uneşte”; „persoana iubitoare îşi creează singură persoana pe care o iubeşte, iubirea este forţa uriaşă prin care omul, aidoma unui demiurg, biruie neantul prin crearea semenilor săi”. Într-una din poveşti, o soţie adulteră, slabă fiind (dar câţi pot fi tari într-o atare situaţie?) alege, la începutul căinţei ei calea sinuciderii (prin supradoză de somnifere) şi – cum altfel? – o minune o va lăsa în viaţă. Zicem noi: ca să aibă vreme destulă să se căiască, ceea ce se va şi întâmpla. Astfel, paralizată, mai trăieşte câţiva ani, îngrijită de soţul care o venerează. Într-un fel s-ar putea spune că suferinţa (imobilizarea la pat) a învăţat-o să dea vieţii adevăratul sens…Ah, amor, amor…

No comments: