Flash-back to Natural Born Killers / Născuţi asasini
În America tuturor libertăţilor, undeva pe un drum foarte la-nălţime (aproape de cer), doi mass murders transformaţi de media în superstars decid să se cunune. Ca-n Mioriţa („Preoţi, munţii mari / Paseri, lăutari / Păsărele mii / Şi stele făclii!”) şi nu prea. Tocmai se pregătea de speech-ul (o adunătură de vorbe în care se vorbeşte şi de-un „Dumnezeu din cer”) rostit ad-hoc în faţa iubitei (Mallory, alias Juliette Lewis), când o maşină trece-n goană pe lângă ei (ca-n Blow-up) şi bruiază solemnitatea post-modernă a momentului. Mickey (Woody Harrelson), ca tăt americanu’, dă să scoată puşca la zurbagiii care – ca să vezi! – s-au găsit taman acu’ să-i strice lui ceremonia. Dar îşi aminteşte că se află la nuntă – la propria-i nuntă – şi-i iartă. Nu-i stă în caracter să ierte, că, deh, fire nietzscheană, e convins că mila şi iertarea dăunează la caracter şi virilitate. Pe ei însă îi cruţă („I won't murder anybody on our wedding day!”), să meargă-n treaba lor de scandalagii.
Şi-şi vede şi el de treabă mai departe. Că doar are cumul de foncţii în astă zi: mire-mire, da’ şi sacerdot. Auzi dumă la el: „Baby, by the power vested in me as God of my world I pronounce us husband and wife”. Şi purcede a-şi scrijela c-un briceag palma şi-apoi pe-a iubitei sale la fel (cum se-nsemnau odinioară fraţii de cruce). Iar mireasa uimită şi – la propriu! - criminală, după ce-l înjură („That's not what I had in mind. Fuck you!!”), îi va spune, totuşi: „It's very romantic, baby.”
Sigur, e doar un film. Doar un film??!! Dar câţi nu confundă - tot mai mult de la Reformă încoace - „preoţia universală” cu taina preoţiei? Această pomenire-n băşcălie a lui Dumnezeu (şi implicit a Bisericii şi-a Tradiţiei sale) e cam tot ce-a rămas din cele sfinte acolo, unde timpul – tot mai grăbit, mai predispus la devorare - va fi având parcă alte dimensiuni. Aici, în leagănul mioritic în globalizare crescândă şi el (nici Mioriţa nu mai e ce-a fost!), timpul se mişcă mai puţin zdrobitor. Lăcaşuri şi liturghii unde se află persoane îndrituite să lege şi dezlege cele despre care se scrie în Carte ar mai fi. Dar cât e de măturată (de noi, fireşte) cărarea până la ele?
P.S. În 1994, când am ieşit de la acest film (eram cu Dan Voinea), l-am întâlnit pe Profesorul. Tocmai îl văzuse şi el. Meditativ, ne-a spus că filmele ar trebui să fie asemenea icoanelor. Mult mai târziu aveam să desluşesc cuvântul lui. Ca icoanele, vasăzică să privească spre esenţe, să se lase pătrunse de Lumina aceea necreată, să-i fie omului biserică şi spital în această lume nebună şi înnebunitoare. Nimic mai străin de toate acestea în ceea ce (aproape exclusiv made in the USA) ajunge din cinematograful actual pe ecrane, pe marele ecran. Dar publicul – mereu mai numeros, mai flămând – continuă să consume, ca pe o artificială masă de tip fast food, ceea ce i se oferă. După majoritatea năzdrăvăniilor vizionate recent, comentatorii de film recunosc (dar la ce bun?): încă un brainwash. Când te obişnuieşti cu hrana de mucava e greu – pentru bietele noastre stomace/creiere/suflete, sau ce-o mai fi rămas din ele – să primeşti şi să te bucuri de (ori să-ţi doreşti) o masă naturală, cu produse home-grown. Casa (home), ca şi sufletul omului, e în cu totul alte părţi. Şi-ajungem – că tot se apropie Revelionul – la Pluguşor: „Să vă fie casa casă, să vă fie masa masă!” Măcar „la anul şi la mulţi ani”…