Ca-n filme?

Flash-back to Natural Born Killers / Născuţi asasini

În America tuturor libertăţilor, undeva pe un drum foarte la-nălţime (aproape de cer), doi mass murders transformaţi de media în superstars decid să se cunune. Ca-n Mioriţa („Preoţi, munţii mari / Paseri, lăutari / Păsărele mii / Şi stele făclii!”) şi nu prea. Tocmai se pregătea de speech-ul (o adunătură de vorbe în care se vorbeşte şi de-un „Dumnezeu din cer”) rostit ad-hoc în faţa iubitei (Mallory, alias Juliette Lewis), când o maşină trece-n goană pe lângă ei (ca-n Blow-up) şi bruiază solemnitatea post-modernă a momentului. Mickey (Woody Harrelson), ca tăt americanu’, dă să scoată puşca la zurbagiii care – ca să vezi! – s-au găsit taman acu’ să-i strice lui ceremonia. Dar îşi aminteşte că se află la nuntă – la propria-i nuntă – şi-i iartă. Nu-i stă în caracter să ierte, că, deh, fire nietzscheană, e convins că mila şi iertarea dăunează la caracter şi virilitate. Pe ei însă îi cruţă („I won't murder anybody on our wedding day!”), să meargă-n treaba lor de scandalagii.

Şi-şi vede şi el de treabă mai departe. Că doar are cumul de foncţii în astă zi: mire-mire, da’ şi sacerdot. Auzi dumă la el: „Baby, by the power vested in me as God of my world I pronounce us husband and wife”. Şi purcede a-şi scrijela c-un briceag palma şi-apoi pe-a iubitei sale la fel (cum se-nsemnau odinioară fraţii de cruce). Iar mireasa uimită şi – la propriu! - criminală, după ce-l înjură („That's not what I had in mind. Fuck you!!”), îi va spune, totuşi: „It's very romantic, baby.”

Sigur, e doar un film. Doar un film??!! Dar câţi nu confundă - tot mai mult de la Reformă încoace - „preoţia universală” cu taina preoţiei? Această pomenire-n băşcălie a lui Dumnezeu (şi implicit a Bisericii şi-a Tradiţiei sale) e cam tot ce-a rămas din cele sfinte acolo, unde timpul – tot mai grăbit, mai predispus la devorare - va fi având parcă alte dimensiuni. Aici, în leagănul mioritic în globalizare crescândă şi el (nici Mioriţa nu mai e ce-a fost!), timpul se mişcă mai puţin zdrobitor. Lăcaşuri şi liturghii unde se află persoane îndrituite să lege şi dezlege cele despre care se scrie în Carte ar mai fi. Dar cât e de măturată (de noi, fireşte) cărarea până la ele?

P.S. În 1994, când am ieşit de la acest film (eram cu Dan Voinea), l-am întâlnit pe Profesorul. Tocmai îl văzuse şi el. Meditativ, ne-a spus că filmele ar trebui să fie asemenea icoanelor. Mult mai târziu aveam să desluşesc cuvântul lui. Ca icoanele, vasăzică să privească spre esenţe, să se lase pătrunse de Lumina aceea necreată, să-i fie omului biserică şi spital în această lume nebună şi înnebunitoare. Nimic mai străin de toate acestea în ceea ce (aproape exclusiv made in the USA) ajunge din cinematograful actual pe ecrane, pe marele ecran. Dar publicul – mereu mai numeros, mai flămând – continuă să consume, ca pe o artificială masă de tip fast food, ceea ce i se oferă. După majoritatea năzdrăvăniilor vizionate recent, comentatorii de film recunosc (dar la ce bun?): încă un brainwash. Când te obişnuieşti cu hrana de mucava e greu – pentru bietele noastre stomace/creiere/suflete, sau ce-o mai fi rămas din ele – să primeşti şi să te bucuri de (ori să-ţi doreşti) o masă naturală, cu produse home-grown. Casa (home), ca şi sufletul omului, e în cu totul alte părţi. Şi-ajungem – că tot se apropie Revelionul – la Pluguşor: „Să vă fie casa casă, să vă fie masa masă!” Măcar „la anul şi la mulţi ani”…

De ce Andrei Pleşu a votat totuşi cu Băsescu

„Nici dacă iese Geoană nu va fi sfârşitul lumii, nici dacă iese Băsescu nu va fi sfârşitul democraţiei.

Articolul de mai jos a fost scris sâmbătă, 5 decembrie. Nu aveam de unde să ştiu rezultatul alegerilor. Eram doar sub impresia pe care mi-o lăsase dialogul de joi seara dintre cei doi candidaţi rămaşi în cursă.

La sfârşitul dezbaterii, ştiam că n-am de ales: voi vota, totuşi, cu Traian Băsescu. Explicaţia cea mai concisă a deciziei mele ar fi o replică moromeţiană: prefer oricând „o discuţie cu un om deştept, în stare să glumească inteligent". Cu alte cuvinte, îl prefer pe Cocoşilă. L-am privit cu maximum de bunăvoinţă pe Mircea Geoană.

Dar, în ciuda eforturilor lui de a fi conştiincios, plauzibil şi bine crescut, n-am putut găsi, în favoarea prestaţiei sale, niciun punct de sprijin. A confirmat, aproape candid, toate suspiciunile celor care îl contestă. Vizita nocturnă făcută dlui Vântu în chiar ajunul confruntării de a doua zi e, în cel mai bun caz, o probă de indigenţă tactică. Ca să nu mai vorbim de bâlbâielile stingherite şi stingheritoare livrate cu titlu de explicaţie.

Incapacitatea de a răspunde prompt şi exact unor întrebări tehnice simple a avut, de asemenea, un efect descurajant. Omul are ceva de elev silitor, care însă nu ştie să înveţe şi pierde mereu din vedere detaliul semnificativ. Nici consilierii săi nu par să-i fi fost, în această privinţă, de mare ajutor. Dacă va ieşi (respectiv a ieşit) preşedinte, nu mă voi putea bizui niciodată pe reacţiile, reflexele şi echipa lui.

Prost serviţi, în timpul emisiunii de joi seara, au fost şi cei care invocă „onestitatea", sau firea neconflictuală, a lui Geoană. De câteva ori, iritat, prins în ofsaid, el a sărit cu gura destul de nevricos şi a atacat fără niciun pic de talent.

Au mai fost şi oarecari minciunele prost camuflate şi, mai ales, un surprinzător, ipocrit, contra-productiv subton „mistic". Pomenirea Părintelui Galeriu, neconvingătoare, a fost, între altele, o gafă duhovnicească: duhovnicul, dacă ai unul, nu se clamează public; numele lui nu se utilizează ca pedigree, ca garanţie a propriei evlavii. Dar Mircea Geoană pare a-şi fi descoperit, de la o vreme, dimensiunea religioasă. E, brusc, foarte „îmbisericit". Modelul lui moral e Patriarhul, autorul lui preferat e Sf. Ioan Gură de Aur. Această pioasă conversiune electorală are ceva comic, inconsistent şi, în fond, păcătos.

Pe scurt: dacă Mircea Geoană va câştiga (respectiv a câştigat) Preşedinţia, ar face bine să aspire la un comportament mai „deştept", să-şi caute colaboratori mai subtili, să nu se bizuie prea mult pe abilităţile politice proprii. Dacă îi reuşesc toate astea, sunt gata să renunţ la exigenţa „glumei inteligente", de care vorbea Moromete...

Orice om de bună credinţă va admite că, prin contrast, Traian Băsescu a dominat situaţia cu mult mai multă autoritate. Ştia ce spune, vorbea în numele unei informaţii mai bine asimilate, era mai puţin contrafăcut şi mai eficient din punct de vedere retoric. A câştigat prin KO tehnic.

Cititorul se va întreba, poate, care e sensul acelui „totuşi" din titlu. L-am votat pe Băsescu totuşi, pentru că aveam, şi în cazul lui, destule motive să nu-l votez. Am mai spus-o: nici dacă iese Geoană nu va fi sfârşitul lumii, nici dacă iese Băsescu nu va fi sfârşitul democraţiei. În ambele cazuri, vom avea numeroase prilejuri de lehamite. Atâta doar că, dacă am de ales între Cocoşilă şi „Ion al lui Miai", îl prefer, în numele ironiei istoriei, pe Cocoşilă."

Andrei Pleşu

(sursa: Adevărul)