Revăd Probă de microfon, 100 lei şi Meandre alături de amicul meu din Cluj, căruia - în timpul vizionării - îi povestesc cele două filme româneşti de excepţie. Pentru că irişii nu-l ajută, are nevoie de cineva care să-i „citească” imaginea filmelor pe care le urmăreşte, culmea, infinit mai atent ca majoritatea văzătorilor. Încă o dată trebuie să reconsider noţiunea de vedere, de adevărată vedere, în chestiunea raportării la imagine, la imaginea de film în special, la cele esenţiale. Dascăli fiind, profităm amândoi de aceste zile de vacanţă şcolară intersemestrială pentru a sta de vorbă à la légère. Despre muzica preferată şi literatură, despre filme şi mai ales despre acele invisible movies din noi, care ne definesc felul de a fi. Despre importanţa de a voi să fii tu însuţi. Fără să mă agreseze cu lozinci şi predici, acest om (care, deşi fără irişi, vede mai bine ca mine - oricum, mult mai bine decât aş fi văzut eu if I was in his shoes) îmi oferă – la modul cel mai uman cu putinţă (ceea ce nu e deloc puţin, au contraire) o lecţie de viaţă de maxim interes în ceea ce priveşte cunoaşterea de sine.
Reîntâlnirea cu filmul lui Daneliuc din 1979 (nu, refuz să cred că au trecut 30 de ani de când s-a filmat Proba de microfon) îmi aduce, ca de fiecare dată, mare bucurie. Ţin minte că l-am revăzut prin 1984 la cinema Timiş, atunci când a fost redifuzat în sălile de cinema. Era lângă mine şi amicul meu Ovidiu Roateş, pe care cinefilia (care ne lega) din păcate nu l-a salvat şi a sfârşit prematur asemenea lui Gibarian din Solyaris. Şi, asemenea lui Kris, tânjesc şi eu să-mi reîntâlnesc – undeva, cumva – prietenul dispărut.
