Mişcările cvietiste – afirmă Pr. Philotheos Pharos, în Înstrăinarea ethosului creştin - au pus în circulaţie nu doar milioane de icoane apusene, pur şi simplu, ci de proaste icoane apusene, de o artă dulceagă şi aproape trivială, constituind otrava spirituală mortală care a otrăvit străfundul inimii poporului nostru, nu doar caracterul artelor vizuale, ci chiar şi teologia vieţuirii lui şi modul lui de viaţă, prezentând un Hristos care ar fi trebuit să fie imitat ca un „om de treabă”, cu maniere aristocratice, calm, fără profunzime şi fără culoare.
Dacă porneşti motorul de căutare de imagini pe Google şi tipăreşti „Jesus”, primele zeci (poate sute) care apar sunt – vox populi rules – „artizanale, dulcegi, aproape triviale”. Dar probabil că ele nu sunt aşa la modul absolut – who am I to judge; besides beauty lies in the eye of the beholder, doesn’t it? Poate că par astfel doar unui grup – puţin numeros, în comparaţie cu practicienii unei „credinţe populare” - care caută „profunzime şi culoare”. Până una-alta, cele două tipuri de imagini - „shallow” vs. „profound” - co-există (nu ştiu cât de fericit) în biserici. La urma urmei, poate că între aceste două tipuri de reprezentare nu e chiar o distanţă de la cer la pământ, poate e numai o chestiune de...gust, de sensibilitate (dimensiuni estetice a căror importanţă variază de la om la om), iar acceptarea sau respingerea lor ţine de felul în care am deprins, vorba lui Steinhardt, „adevărata, marea sfinţenie”: aceea de a-ţi iubi aproapele aşa cum e.
