Lazar Puhalo se referă pe larg, în cartea sa despre legătura între icoana Ortodoxă şi Scriptură, la reprezentarea momentului Judecăţii de Apoi (cu „indicaţiile de regie” din unele cărţi profetice veterotestamentare şi din Apocalipsă) în icoanele-icoane şi din pictura religioasă post-Ortodoxă, „eretică”, „decadentă”, „morbidă”, „înfricoşătoare” etc. Astfel am aflat că „râul de foc” din viziunea profetică a lui Daniel nu e scenery pentru un film horror în care – dacă nu acumulăm suficiente merite - vom fi protagonişti, ci cu totul altceva: iubirea divină – insuportabil de fierbinte şi de luminoasă pentru „cei răi” (a căror sensibilitate, osificată – ca a lui Riga Crypto din poemul barbian - nu-i poate rezista) şi „mare de cristal amestecată cu foc” pentru „cei credincioşi” care nu sunt alţii decât – aflăm tot din Apocalipsă – „biruitorii fiarei şi ai chipului ei şi ai numărului numelui ei, stând în picioare pe marea de cristal şi avânt alăutele lui Dumnezeu”. Cu puţin înainte de a se muta, trupeşte, six feet under (în cimitirul Saint Genevieve du Bois), regizorul Andrei Tarkovski a ţinut o conferinţă într-o catedrală din Londra chiar despre Apocalipsă. Apăra acolo imaginea poetică (străină de interpretările „literale” şi legaliste) pe care Cartea Apocalipsei o poate crea. Altfel spus, Tarkovski nu-i lua la bani mărunţi fiecare virgulă, ci spunea auditoriului din biserica St. James (şi, peste timp, celor care aveau să-i citească varianta scrisă a conferinţei) că Apocalipsa este încă o sursă bogată de imagini poetice, iar nu o sentinţă şi un oracol. Pentru alţii este un cod ce transmite un număr fatidic. În copilăria mea o băbuţă de la ţară (Boiana o chema) care era un hibrid etnic (asemenea Banatului): româncă, sârboaică, nemţoaică şi evreică) îmi povestea mereu că „numărul fiarei” se referă la nimeni alţii decât Hitler şi Stalin, ei fiind – încă un „semn” – fiara (führer), având, fiecare, şase litere în numele (şi, respectiv, titulatura) lor.
