Actorul Mircea Albulescu – unul din „ultimii mohicani” ai teatrului şi filmului românesc - a împlinit deunăzi 75 de ani. Nu îi cunosc (decât din cronici şi interviuri) prodigioasa activitate teatrală (pe scenă, la radio şi televiziune). L-a răsfăţat şi filmul, cu numeroase roluri: secretari de partid, ofiţeri de Securitate, justiţiari ori tâlhari, ţărani sau bravi oşteni daci, dar şi câteva personaje memoabile care – în chip fericit - ies din „şabloane”.
Mă gândesc, mai întâi, la Ionel, textierul şi amicul lui Costică Caratase (Toma Caragiu) din Actorul şi sălbaticii (regia: Manole Marcus). Scene anologice: sacrificiul său din casa legionarilor; secvenţa când îşi vizitează prietenul la miez de noapte pentru a-i spune că nu o să-i mai scrie textul promis sau, în fine, cea în care îi înmânează acestuia textul incendiar pentru spectacolul ce satirizează „derbedeii şi criminalii” care au adus „ciuma verde” în România. Sau şoferul din Cursa lui Mircea Daneliuc, unde – în tandem cu Constantin Diplan şi Tora Vasilescu - joacă un bărbat puternic ca un urs, devenit misogin după ce a descoperit că nevasta l-a înşelat cu altul. Albulescu îşi construieşte personajul inteligent, la graniţa dintre porniri morocănoase, colerice şi o dezarmantă tandreţe. Tot un dur cu suflet tandru joacă – alături de Dan Condurache şi Ioana Crăciunescu - în La capătul liniei (de Dinu Tănase). În Dincolo de pod (de Mircea Veroiu) este un negustor ardelean trufaş ce şi-a abandonat copilul din flori, care îl va şi ucide peste ani, chiar în clipa când vrea să-şi răscumpere greşeala din tinereţe. Pornind de la aceste date este construit şi groful dornic de îmbogăţire din Flăcări pe comori (de Nicolae Mărgineanu), ce afirmă că prin acele locuri numai Dumnezeu este mai bogat decât el, „însă numai cu un singur zlot”. Memorabil este şi saltimbancul, ce avea să sfârşească tragic, din Înghiţitorul de săbii (de Alexa Visarion). În Semnul şarpelui (de Mircea Veroiu) i se spune „Americanul” pentru că – într-un nefast contratimp, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, s-a întors acasă din America după ce l-a învins dorul de ţară. Personajul său, care a văzut mult prea multe în Lumea Nouă (unde totul e „bine gândit”), avea toate datele de „duşman al poporului” să înfunde temniţele comuniste din perioada stalinistă. În Rămânerea (de Laurenţiu Damian) este un „tată risipitor” şi orgolios, ce nu-şi poate ierta fiica (Maia Morgenstern) pentru că a născut un copil din flori. Impresionantă este scena din final când, îmbătrânit şi (la propriu) înzăpezit, îşi aşteaptă - zadarnic - fiica (la fel de trufaşă) pe care o dăduse afară din casă şi care nu l-a mai vizitat niciodată din clipa când a fost alungată.
O, da. Mai e şi bruta din Cel mai iubit dintre pământeni (regia: Şerban Marinescu) – film independent în care totul parcă a fost croit anume ca să placă publicului devorator de scandaluri, de senzaţional, de tabloide? Producătorii au fost – nota bene – mogulii celui mai popular cotidian din România acelor ani. Astfel că scena sodomizării lui Ştefan Iordache de către Albulescu, împreună cu scena de sex din cadă (între Iordache şi Maia Morgenstern) au fost – deloc întâmplător - „sarea şi piperul” acelui film iconoclast. Bine gândit!, vorba „Americanului” din Semnul şarpelui.
No comments:
Post a Comment