One nutty hospital

Iarna anului 1984. I must have been 16 going to 17...După vreo trei ani de tergiversări şi de amânări, filmul lui Mircea Daneliuc, Glissando, ajunge – cu mare tam-tam - pe ecranele româneşti. În ziua întâi (luni) nu ajung la cinematograf (Capitol). Colegul meu de clasă, Ovidiu, mi-o ia înainte. Îl invidiez. Cu mare emoţie, în - cred – ziua următoare ajung şi eu.

De la primele acorduri sonore sunt cucerit de muzica filmului (Vasile Şirli, pe care-l ştiam din filme mai lejere: Melodii la Costineşti, Mult mai de preţ e iubirea) şi primele cadre (imaginea: Călin Ghibu) mă conving că asist la un film-eveniment. Am sentimentul că particip la ceva subversiv. Citatul decupat din Nicolae Iorga, ales ca motto pentru chiar primele fotograme, sună şi el subversiv: „Istoria va recunoaşte şi va pironi pe vinovaţii acestei crime contra progresului uman şi generaţii întregi, simţind încă urmările cumplitei dureri de care suferim astăzi, îi vor blestema.” Sigur, stricto sensu am recunoscut cu toţii că era vorba despre rebeliunea legionară (o confirmă şi data când renumitul istoric ar fi rostit/scris aceste cuvinte: 28 septembrie 1939), însă marea majoritate a spectatorilor (şi nu au fost puţini) au înţeles aluzia şi, în taină, au zărit orizonturile roşii dincolo de înfierata „ciumă verde”.

Gimnastica obligatorie din acel nutty hospital amestecat cu un cazinou era – ne-am dat repede seama – o aluzie evidentă la statul poliţienesc (totalitar) în care trăiam atunci, la teroarea şi presiunea ideologică din acei ani. Şi-apoi mai era acel grăsuţ leneş la învăţătură şi timid (care însă citea pe ascuns literatură), de care m-am apropiat repede. Am admirat atunci insolitul din filmul lui Daneliuc, însă am detectat un filon morbid care îmi displăcea, care mă împiedica să-l îndrăgesc mai mult. Nu o dată polemizam cu Ovidiu pe această temă. El fiind mai nonconformist, mai teribilist, eu mai „apolinic” (preferând Concurs-ul lui Dan Piţa sau Călăuza lui Tarkovski). Am discutat mult despre acest film cu amicul Ovidiu - fie-i ţărâna uşoară. Mi-am amintit de el involuntar, descoperind pe you tube secvenţa finală din Glissando.

...Cu capul istovit şi înţepat de spinii cununii sale de gânduri...

Citesc în Creatorii (Daniel J. Boorstin, Ed. Meridiane, 2001) despre animal (zoon) şi om (zoon politikon), despre „restul” pe care îl au doar fiinţele omeneşti şi care animalelor le lipseşte. Boorstin îl citează pe Isocrate, care în 374 BC observa: „În privinţa înzestrărilor noastre, în majoritatea cazurilor nu ne deosebim deloc de animale, suntem de fapt în urma lor în ceea ce priveşte iuţeala, forţa şi alte daruri. Însă pentru că în noi s-a născut puterea de a ne convinge unii pe alţii şi a ne arăta aşa cum dorim, nu numai că am scăpat de a mai trăi ca nişte brute, ci unindu-ne am întemeiat cetăţi, am făcut legi şi am inventat artele, iar vorbirea ne-a ajutat să realizăm practic toate lucrurile pe care le-am închipuit.” Peste două milenii şi mai bine, Lucian Blaga avea să remixeze această definiţie a omului: „Privit ca animal, omul ne apare ca o fiinţă nespus de urâtă…în esenţă omul se realizează cu totul pe altă linie decât a animalităţii”. Iar într-un ceas sărăcit de taină şi foarte în spiritul vremurilor noi, comuniste, a adăugat: „Omul este singura fiinţă pe care natura a creat-o nedesăvârşită în felul său. Toate celelalte fiinţe, animal şi plante, sunt desăvârşite. De aceea omul a creat istoria, pentru a se desăvârşi singur prin propriile puteri. De aceea animalele nu au istorie.” Altădată filosoful din Lancrăm era mai … poet: „Din neamul mare al licuricilor, omul este un vierme ce se transformă în lumină când iubeşte”. Iar cu acest aforism pare să-şi revendice revolta „evoluţionistă”: „Trebuie să fie foarte greu să fii om: numai Dumnezeu, o singură dată, a izbutit să fie un om desăvârşit”.

„Omenia, spune un vechi proverb chinez, este în inima omului”. Peste veacuri, Pr. Rafail Noica îi va răspunde: „Ortodoxia este firea omului” şi scepticii de serviciu vor strâmba din nas: De ce confiscă teologia ortodoxă conceptul de om, de omenie? În secolul pregătitor de gulaguri, Dostoievski va spune: „Omul este o fiinţă ce se obişnuieşte cu toate” în ideea că nu dă Dumnezeu omului mai mult decât poate duce. Soljeniţân va confirma şi chiar mai mult decât atât: va spune că atrocităţile de pe vremea înaintaşului său erau floare la ureche faţă de grozăviile pe care – la mijloc de veac XX – a apucat să le trăiască ori să le fie martor el.

Cine spune că era „postcreştină” este oricum (chiar anticreştină), dar acreştină nu, drept grăieşte. Pentru Paul Valéry omul este un „răstâgnit pe propriul său trup” iar „ capul istovit îi e înţepat de spinii cununii sale de gânduri”. Şi gândul îmi zboară, involuntar, la o imagine din Stalker: Scriitorul (Anatoli Soloniţân) – mereu sceptic, sarcastic, neîncrezător în taine şi acru - îşi pune pe cap o cunună de spini găsită undeva în antecamera Zonei. Spinii „cununii sale de gânduri” îl vor imobiliza şi va rămâne doar în pragul Camerei Dorinţelor. Iar în ultimul cadru în care apare, fumează într-un bar insalubru, alături de celălalt cinic (Profesorul) şi priveşte undeva, în abis, răscolit de „fericirea amară” a Călăuzei care afirmă că este mulţumit cu ceea ce are…