Tema Almanahului Cinema 1979 pare să fie memoria. Chipul (sau feţele) ei constituie punctul principal de referinţă al multor articole. După obişnuitele osanale închinate patriei, partidului unic şi „comandantului suprem” de la începutul oricărui volum, un prim grupaj („Un permanent examen al conştiinţei noastre”) rememorează cei 30 de ani de film socialist în România. Sunt citate filme de referinţă, ca: Moara cu noroc, Pădurea spânzuraţilor, Răscoala, Scurtă istorie, Nunta de piatră, Dincolo de pod, Felix şi Otilia, Tănase Scatiu ş.a. Din filmul „de actualitate” sunt amintite, ca repere, câteva filme de Liviu Ciulei, Mircea Săucan, Dan Piţa, Andrei Blaier, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc, Mircea Veroiu etc. Erupţia lui Liviu Ciulei este evocată pentru „ambianţă, dialogul patetic cu o natură ostilă şi miza lui dramatică”. Meandrele lui Mircea Săucan (a căror difuzare a întâmpinat, la premieră, dar şi multă vreme după aceea, o zdrobitoare opoziţie din partea cenzurii) continuă să încânte prin „limbajul neaşteptat, insolit”, „perfecta adecvare a expresiei filmice la obiectul analizat” - marcă stilistică neînţeleasă „atunci, la vremea lui” şi încă prea puţin înţeleasă azi. Uimitoare este şi „analiza, cu mijloacele cinematografului modern, a unui sentiment foarte greu de prins în retortă: destrămarea, rătăcirea unui cuplu, într-un labirint de trăiri complicate, contradictorii”. Comentatoarea se întreabă apoi retoric: „Logica haosului interior, încercarea de a cristaliza stări incerte, ambigue, în cadre de o fluiditate şi o evanescenţă unică în cinematograful nostru – şi nu numai al nostru – ambiţia şi talentul regizorului de a face concret abstractul, de a face palpabil inefabilul, prin tot ceea ce arta acestui secol ne pune la îndemână (numai să ştim să profităm!) însemnau oare puţin pentru anii aceia?” Subiectiva antologie punctează în continuare privirea gravă asupra superficialităţii din Un film cu o fată fermecătoare (regia: Lucian Bratu) şi exploziile interioare din Subteranul (regia: Virgil Calotescu). Nu sunt trecute cu vederea nici drumurile fără întoarcere din Gioconda fără surâs de Malvina Uşianu şi nici tandreţea şi inteligenţa dintr-un film fără prejudecăţi circumscris unui gen „în care prejudecata pistolarului fără frică face ravagii curente”: 7 zile de Mircea Veroiu. Semnificative, la capitolul „actualitate” (în epocă) sunt şi momentele numite Dimineţile unui băiat cuminte de Andrei Blaier), Filip cel bun de Dan Piţa şi Septembrie de Timotei Ursu sau câteva din debuturile anilor 70: Cursa lui Mircea Daneliuc, Mere roşii de Alexandru Tatos, Iarba verde de acasă de Stere Gulea.
Henri Dona propune un „sondaj în cineunivers” cu titlul „Memoria prezentului”. Care opere cinematografice vor rămâne în timp? Care filme „ne reprezintă mai adecvat” şi, se întreabă din nou comentatorul, „vor purta în viitor imaginea şi mesajul nostru”? Orice pronostic este – se ştie - riscant, dar „e greu de acceptat că peste secole filmele care vor reprezenta cel mai profund vremea noastră vor fi Aurel Vlaicu sau Pentru un pumn de ceapă”. O altă întrebare: „Vor putea cei de peste un secol să ne înţeleagă şi să ne iubească dacă nu vor vedea niciodată filmele lui Bergman, Fellini, Visconti, Kubrick, Wajda, Iancso, Koncealovski, Tarkovski?” Dona speră să rămână, pentru cinematografie, „operele care au fost de la început şi în întregime cinematografice şi nu ersatz-urile de literatură, teatru, muzică.”
Magda Mihăilescu operează un studiu de caz: Anul trecut la Marienbad – filmul lui Alain Resnais din perioada nouvelle vague. La îndemâna cinematografului este, arată autoarea articolului, „direcţia prezent-trecut, a întoarcerilor către vârstele trăite, pentru a găsi acolo sensurile unei existenţe ineluctabil încâlcite de maturitate, puritate pierdută, protecţie refuzată de prezent”. Acest fascinant flash-back a dat naştere câtorva creaţii fundamentale ale artei a 7-a şi multor filme „de neuitat”. Sunt pomenite aici, dintr-o listă ce rămâne în continuare deschisă, doar Cetăţeanul Kane, Fragii sălbatici, Hiroshima, dragostea mea, al 41-lea, două filme de Istvan Szabo (Poveste de dragoste şi Tatăl), Cenuşă şi diamant, Copilăria lui Ivan.
Un almanah ce vorbeşte despre „memoria cineaştilor” nu putea ocoli o retrospectivă a filmului de animaţie românesc. Peste vreo 25 de ani, multe din titlurile citate (Scurtă istorie, Ecce Homo, Păcală, Haplea, Icar, Hidalgo, Călătorie lungă, Prostie omenească, Lâna etc.) aveau să fie ilustrate, cu secvenţe de film, într-un foarte inteligent şi profesionist proiect multimedia: DVD-ul gândit de Radu Igaszag şi produs de Vivi Drăgan Vasile, O scurtă poveste a filmului românesc de animaţie de la începuturi până la 1990.
Vorica Bucur şi Radu Cimponeriu răsfoiesc nişte „file sentimentale şi hazlii din scurta istorie a televiziunii”. A TVR, desigur. Astfel, prin 1967, la emisiunea „Ora satului”, se discutau avantajele oferite de diferite rase porcine. Erau invitaţi în studio, se prezentau fotografii, imagini de film etc. Prezentatorul, volubil, vrând să-şi ilustreze afirmaţiile, anunţă hotărât: „Şi acum veţi vedea în imagine un porc de rasă York”. Regizorul însă nu avea pregătită nicio fotografie sau o imagine de film cu care să ilustreze această afirmaţie. Brusc îi vine ideea şi dă un prim-plan cu unul dintre invitaţi – „un chip rotund, privind cu interes, curiozitate, nedumerire şi apoi spaimă, tot aşteptând să apară porcul”. Altădată, prin 1968, Amalia Rodriguez avea o filmare la Athenée Palace. Artista nu suporta play back-ul, aşa că filmarea a decurs live. Dar sunetistul era nemulţumit de un neplăcut bâzâit de la instalaţiile electrice ale barului. Zis şi făcut: electricianul închide curentul de la tablou (lăsând alimentarea numai pentru reflectoare) şi - pentru câteva ceasuri - filmarea curge şnur. După patru ore însă puteai vedea, la ieşire şi pe coridoare, întreg personalul barului alergând de acolo-acolo cu lighene, frapiere şi găleţi încărcate cu o ciudată substanţă cafenie: „erau cele două sute de îngheţate speciale, pregătite, anunţate şi tipărite pe meniuri elegante, pentru două mese festive”. 1972, în pline pregătiri pentru programul de Revelion. Se filma o parodie trucată: „Planeta giganţilor”. Şeful de producţie trebuia să aducă un curcan negru de 20 kg. A venit cu unul alb. Scenograful are atunci o idee: „Să-l vopsim în negru cu tempera”. Se face probă pe o pană, tempera ţine, astfel că tot curcanul e vopsit. „Motor!” se aude vocea regizorului. Urmează un ţiuit prelung de la microfoanele pe care le regla sunetistul: curcanul se înfoaie şi îşi scutură penele, „împroşcând de sus până jos, fără cruţare, actorii îmbrăcaţi în alb, decorurile imaculate, scenograful încremenit, până şi obiectivul camerei de luat vederi. Noroc că regizorul era negru de supărare şi că pe el nu s-a văzut”.
Manuela Gheorghiu scrie despre un Festival al festivalurilor: FEST-ul belgrădean. Încă de la începutul anilor 70, Belgradul găzduia an de an, timp de zece zile, ce-a fost mai bun în producţia de filme a anului precedent: filme clasate în topul esteticienilor, filme record la box office, filme încununate cu premii importante. „Ce poate fi mai minunat decât să vezi cum la Providenţa lui Alain Resnais sau la Dodeskaden al lui Kurosawa, la Pasiunea lui Bergman sau la Johnny a căpătat o puşcă al lui Dalton Trumbo – filme dificile care, acasă la ele sau în sălile circuitelor de artă, şi-au croit anevoie drum spre conştiinţa publică – belgrădenii iau cu asalt casa de bilete din pură pasiune cinefilă, din dorinţa firească de a fi la zi cu ultimele noutăţi, dublată de posibilitatea verificării propriilor opinii în discuţii purtate direct cu realizatorii sau cu criticii ori măcar prin medierea micului ecran”.
Alte pagini decupează fragmente din volumele de memorii ale unor actori celebri: Vivien Leigh (cea despre care, după rolul din Pe aripile vântului, s-a spus: „Este atât de frumoasă, încât nu mai e nevoie să fie şi talentată şi e atât de talentată încât nu mai e nevoie să fie frumoasă”), Arletty (interpreta filmului nemuritor, Copiii paradisului), Jean-Paul Belmondo (interpretul principal din Cu sufletul la gură şi Pierrot nebunul), Charles Bronson, Jean Gabin, Yves Montand, Lily Palmer, Pierre Richard şi Romy Schneider. Nici actorii români nu sunt lăsaţi la o parte. Radu Georgescu selectează, din „memoria celuloidului”, câteva chipuri: Mircea Albulescu, Violeta Andrei, Marin Moraru, Ilarion Ciobanu, Silvia Popovici, Gheorghe Dinică, Victor Rebengiuc, Gina Patrichi, Mircea Diaconu, Amza Pellea ş.a..
În fine, şcoala românească de imagine film este evocată de Călin Căliman şi Paul Silvestru în antologia „Fotografii mişcate”, unde cei „fotografiaţi” sunt: Alexandru David (Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, Cu mâinile curate), Iosif Demian (Nunta de piatră, Duhul aurului, Zidul), Gh. Fischer şi Al. Întorsureanu (Comoara din Vadul Vechi, Viaţa nu iartă, Felix şi Otilia), Călin Ghibu (7 zile, Dincolo de pod), Ion Anton (Anotimpuri, Ultima noapte a copilăriei), Nicolae Mărgineanu (Alerta, Tănase Scatiu, Profetul, aurul şi ardelenii), Nicu Stan (Răscoala, Dimineţile unui băiat cuminte, Actorul şi sălbaticii, Înainte de tăcere), Dinu Tănase (Prea mic pentru un război atât de mare, Dincolo de nisipuri, Ilustrate cu flori de câmp, Prin cenuşa imperiului).
No comments:
Post a Comment