"I waited for you yesterday since morning,
De ceva vreme Monahul ne vorbeşte despre Soljeniţân, iar ultima oară ne-a dat canon să citim Arhipelagul Gulag. Despre Gulag mi-a vorbit, cel dintâi, Inginerul, pe la mijlocul anilor 80. Toate întâlnirile noastre de atunci au fost o pledoarie anti-comunistă. Din păcate însă, idealiza puţin democraţia occidentală. De fapt, mesajul său era: din două rele (vidul moral şi etic din democraţia americană vs. etica lumii totalitare) e de ales răul cel mai puţin rău (primul dintre ele). Fair enough.
Memoriile lui Soljeniţân merită citite pentru felul neresentimentar în care sunt demascate ororile staliniste şi torturile din lagăre, din camerele de anchetă, din închisori etc., pentru imparţialitatea cu care judecă poziţia statelor occidentale faţă de istoria nemiloasă a Estului comunist. „Pregustări” ale celor descrise de Soljeniţân aveam să aflu în crucialul film de Abuladze, Căinţa precum şi în alte câteva filme de neuitat: Rubliov & Stalker (Tarkovski), Ciocârlii pe sârmă (Menzel), Reconstituirea (Pintilie), Omul de marmură (Wajda), Faleze de nisip (Piţa) După-amiaza unui torţionar (Pintilie); în montările teatrale semnate Alexander Hausvater: ...au pus cătuşe florilor (Teatrul Odeon) şi Judecata (Teatrul German de Stat Timişoara); în scrierile lui Steinhardt (Jurnalul fericirii), Constantin Noica (Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru), dar şi în Dostoievski sau Orwell.
Pe la mijlocul anilor 70, într-un discurs ţinut la Universitatea Harvard, Soljeniţân a criticat vehement minimalizarea simţului de răspundere în favoarea exacerbării „drepturilor omului”, în lumea oocidentală. Forţa cuvintelor de atunci ale lui Soljeniţân mi-au amintit de tonul lui Franky Schaeffer din Dancing Alone – carte pe care, cu zece ani în urmă, am tradus-o: „O societate care permite dezvoltarea tehnologiei într-un vid moral şi etic seamănă cu un om grav bolnav care este menţinut în viaţă cu ajutorul plămînilor şi al rinichilor artificiali.”
România este şi ea, azi, una din coloniile pop culturii americane, spălată pe creieri de o mass medie ce promovează lichelele şi impostura. Dostoievski însă avea dreptate: omul nu poate trăi fără să se închine; dacă omul nu se închină Dumnezeului viu, îşi va face idoli imaginari cărora li se va închina. Torturile inimaginabile descrise de supravieţuitorii Gulag-ului aparţin acum unei lumi apuse. Dar fizionomia omului recent, produs al noului fascism, seamănă foarte mult cu portretul său zugrăvit de H.R.Patapievici în cartea omonimă. „Omul mediu din vremea lui Leopardi încă mai putea interioriza puritatea ideală conţinută în natură sau în umanitate; omul mediu de astăzi poate interioriza un Fiat Seicento, un frigider ori un week-end la Ostia. (31)” „...fascismul nu a fost, practic, în stare nici măcar să rănească sufletul poporului italian: noul fascism, prin intermediul noilor mijloace de comunicare şi de informare (în special televizorul), nu doar că l-a rănit, dar l-a sfâşiat, l-a violat, l-a urâţit pentru totdeauna... (35)” „...vechiul fascism îţi permitea să faci distincţii, chiar şi prin degenerarea retorică, în timp ce noul fascism – care este cu totul altceva – nu mai face nicio deosebire: el nu este umanisto-retoric, ci americano-pragmatic. Scopul său este reorganizarea şi omologarea brutal-totalitară a lumii. (58)” „...noua putere consumistă şi permisivă şi-a dus la limita extremă singura sacralitate posibilă: sacralitatea consumului ca rit şi, desigur, a mărfii ca fetiş. Nimic nu se mai opune la toate acestea. Noua putere nu mai are nici un interes, sau nici o nevoie, să mascheze prin religii, Idealuri şi altele asemenea ceea ce a demascat Marx. (129)”
