Fantomele „obsedantului deceniu”

O tânără regizoare (Krystyna Janda, distribuită de Istvan Szabo în Mephisto şi de Krzysztof Kieslowski în Dekalog) îşi alege drept subiect pentru lucrarea de diplomă un subiect aproape tabu în vremea aceea: cazul real al unui muncitor stahanovist din anii 50 – zidarul Birkut (Jerzy Radziwilowicz) – prezentat adesea în actualităţile cinematografice de epocă drept un muncitor „erou al poporului”, transformat în timpul epocii staliniste într-un adevărat mit naţional. Investigaţiile nu se derulează facil însă, înarmată cu tenacitate, învinge repetatele obstacole din partea celor care l-au cunoscut şi care, cu cinism, i-au supravieţuit: teamă, reticenţă, complicitatea tăcerii, false pudori, interese politice. În ciuda dificultăţii de a-i gasi, două decenii mai târziu, pe martorii „sanctificarii” lui Birkut, încăpăţânata regizoare va reuşi să îi întâlnească pe câţiva dintre ei şi să îi facă să vorbească despre cel care avea să plătească din greu naivitatea „romantismului revoluţionar”.
În Omul de marmură (distins cu numeroase premii, între care Premiul Gdansk şi Premiul FIPRESCI la Cannes, 1978), acţiunea filmului se derulează – la fel ca în Cetăţeanul Kane (film despre care Wajda avea să declare că l-a influenţat cel mai mult) - pe mai multe niveluri. Diversele elemente juxtapuse, asemenea unui mozaic, sfârşesc prin a forma un întreg: materialul documentar, din arhiva anilor 50; documentele imaginate ce alcătuiesc portretul lui Birkut; flash-back-uri ce îi reconstituie povestea, precum şi filmul-cadru ce ilustrează căutarile regizoarei din anii 70. Scopul filmului însă nu este reconstiruirea unui personaj necunoscut (Birkut), ci „întrebările despre trecut şi discutarea trecutului” (Klaus Eder) Astfel, filmul lui Andrej Wajda (regie), Aleksander Scibor-Rylski (scenariu), Edward Klosinski (imagine), Andrej Korzinski (muzică) – „una din cele mai importante mărturii ale puterii de care dispune cea de-a şaptea artă” (Dana Duma) - poate fi citit deopotrivă ca meditaţie asupra cinematografului ca artă (care prin decupaj şi montaj, poate fabrica o realitate mincinoasă, o falsă istorie), ca descriere complexa a uneia din cele mai oribile perioade din istoria comunismului (obsedantul deceniu al terorii: epoca stalinistă) şi ca schiţă de portret a unei noi ere (căderea comunismului), pe care o anticipează magistral.
Ieşit pe ecrane, filmul este întâmpinat cu o campanie de presă negativă, care-l acuză de mistificarea realităţii, ceea ce avea să atragă şi mai mulţi spectatori în sălile de cinema: 2,7 milioane în primele trei luni de la premieră. Omul de marmură este primul voleu al unui diptic continuat de regizor cu Omul de fier (1980). O singură secvenţă a Omului de marmură a fost confiscată de cenzură (dar va fi inserată, peste patru ani, în Omul de fier): secvenţa în care tânara regizoare caută, într-un cimitir, mormantul „omului de marmură”, fără s¬ă-l găsească - între timp „organele” au ras şi mormântul de pe faţa pământului. „Deci – explică Wajda - omul de marmură a devenit o fantomă, aşa cum fantome au devenit toate victimele căzute sub gloanţele puterii comuniste”. În anul 2000 Andrej Wajda a primit un Premiu Oscar Special pentru întreaga activitate.
„Pendulând între melancolia sufletului şi dârzenia voinţei, Wajda – scria Cristina Corciovescu - este un produs tipic al universului spiritului polonez, iar filmele sale (între care: Popiol i diament / Cenuşă şi diamant – 1959, Brzezina / Pădurea de mesteceni – 1970, Dyrygent / Dirijorul – 1980, Kronika wypadków milosnych / Cronica adolescenţei – 1986) oglindesc această spiritualitate în tot ce are ea mai echilibrat şi mai durabil.” Preocupat mai ales de esenţa filmelor sale şi mai puţin de forma lor, el ştie să-şi adapteze stilul la cerinţele discursului dramatic, devenind unul din cei mai reprezentativi cineaşti ai cinematografului problematic.