Am citit recent o cronică la un film, motivat de titlu: Woody vs. Dosto. Ţin minte că amoralismul unuia din filmele trecute în revistă de domnul critic de film – Crimes and Misdemeanors mi-a lăsat un gust amar. Acum găsesc următoarea formulare: „Woody Allen pare să-i privească foarte de sus - de acolo de unde i-ar privi Dumnezeu dacă acesta ar exista.” Îmi amintesc de mărturisirea lui Tarkovski din France Catholique (nr.2060/30 iunie 1986): „Eram încă foarte tânăr când l-am întrebat pe tata: „Există Dumnezeu, da sau nu?” Şi el mi-a răspuns într-un mod cu totul genial: „Pentru cel ce nu crede, nu există. Pentru cel ce crede, El există.” Această problemă este foarte importantă.” şi mai ales de trimiterea sa la cuvintele lui Voltaire: „Dacă Dumnezeu nu ar exista, El ar trebui inventat”. Dar – spunea regizorul Călăuzei – "materialiştii şi pozitiviştii dau cuvintelor lui Voltaire un sens oribil". Filmele lui Woody Allen, ce-i drept, îmbie la interpretarea cu „sens oribil” a afirmaţiei voltairiene. În aceeaşi spirit a gândit şi Ivan Karamazov: „If there were no God, he would have to be invented. And what's strange, what would be marvellous, is not that God should really exist; the marvel is that such an idea, the idea of the necessity of God, could enter the head of such a savage, vicious beast as man. So holy it is, so touching, so wise and so great a credit it does to man.” Doar că în opusul dostoievskian mai există şi-un Alioşa Karamazov – ipostază străină cu totul şi cu totul viziunii alleniene. Poate că Tarkovski are dreptate: „arta şi religia sunt două feţe ale aceleiaşi monede”, atunci când arta are universul ei, limbajul ei, legea ei. Când nu este doar expresia unor umori şi a unor puseuri existenţialiste, teribiliste, voyeuriste. Când are forţa unui indefinibil fenomen politically incorrect, ce nu se pleacă nici oamenilor, nici sistemelor.
