Tuesday 22 July 2008

Political incorrectness

Am citit recent o cronică la un film, motivat de titlu: Woody vs. Dosto. Ţin minte că amoralismul unuia din filmele trecute în revistă de domnul critic de film – Crimes and Misdemeanors mi-a lăsat un gust amar. Acum găsesc următoarea formulare: „Woody Allen pare să-i privească foarte de sus - de acolo de unde i-ar privi Dumnezeu dacă acesta ar exista.” Îmi amintesc de mărturisirea lui Tarkovski din France Catholique (nr.2060/30 iunie 1986): „Eram încă foarte tânăr când l-am întrebat pe tata: „Există Dumnezeu, da sau nu?” Şi el mi-a răspuns într-un mod cu totul genial: „Pentru cel ce nu crede, nu există. Pentru cel ce crede, El există.” Această problemă este foarte importantă. şi mai ales de trimiterea sa la cuvintele lui Voltaire: „Dacă Dumnezeu nu ar exista, El ar trebui inventat”. Dar – spunea regizorul Călăuzei – "materialiştii şi pozitiviştii dau cuvintelor lui Voltaire un sens oribil". Filmele lui Woody Allen, ce-i drept, îmbie la interpretarea cu „sens oribil” a afirmaţiei voltairiene. În aceeaşi spirit a gândit şi Ivan Karamazov: „If there were no God, he would have to be invented. And what's strange, what would be marvellous, is not that God should really exist; the marvel is that such an idea, the idea of the necessity of God, could enter the head of such a savage, vicious beast as man. So holy it is, so touching, so wise and so great a credit it does to man.” Doar că în opusul dostoievskian mai există şi-un Alioşa Karamazov – ipostază străină cu totul şi cu totul viziunii alleniene. Poate că Tarkovski are dreptate: „arta şi religia sunt două feţe ale aceleiaşi monede”, atunci când arta are universul ei, limbajul ei, legea ei. Când nu este doar expresia unor umori şi a unor puseuri existenţialiste, teribiliste, voyeuriste. Când are forţa unui indefinibil fenomen politically incorrect, ce nu se pleacă nici oamenilor, nici sistemelor.

You are what you eat

În timpul petrecut în Belfast (Irlanda) am întâlnit, printre numeroşii irlandezi britanizaţi (sau calvinizaţi), şi câţiva irlandezi bătăioşi, papişti (cum altfel?) cu convingeri ascuţite anti-britanice, dar catolici de ocazie - biserica romano-catolică fiind resimţită de ei ca o grupare politică de opoziţie faţă de guvernul de la Londra, şi abia apoi (eventual) ca eclesia, corabia mântuirii (una şi nedespărţită) etc.. Acest irlandez ultranaţionalist (pe atunci în vârstă de vreo 20 de ani) habar n-avea de limba irlandeză (Gaeilge na hÉireann) şi într-o zi l-am întrebat - aşa, într-o doară - ce scrie pe pachetele de chips din care ronţăia cu poftă. L-am mai întrebat apoi ce scrie pe celelalte pachetele de alimente pe care le consuma zilnic, pe pantalonii pe care-i purta etc.. Răspunsul a fost invariabil: Made in the UK. Aşadar, i-am mai spus, sângele tău este plin de substanţe nutritive britanice, porţi haine confecţionate în Marea Britanie, te uiţi la programe TV emise – în majoritate – de companii de televiziune britanice. Cum vine asta? Simple as that, a zis el. It’s us and them. Ca peste tot – mi-am spus eu.

Vehemenţe isterice (cum ar fi aluziile la porţile iadului ori profeţiile despre soarta cadavrelor de eretici, pe care nici viermii nu-i mănâncă), prezente şi în retorica fundamentaliştilor ortodocşi din recentul scandal stârnit de IPS Nicolae al Banatului, au fost, sunt şi vor fi. De ce aşa? Din închistare, din ignoranţă, din – poate – pricini ce ţin de genetică. O exista – chiar dacă nu s-a descoperit până acum – o genă pe care rasiştii o au în ADN-ul personal şi-atunci n-ai ce face. One has to put up with them, too,
however hard it may be. Still, being cool (=calm, collected, even-tempered, nonchalant, possessed) is a must in a world where intolerance rules.

P.S. Apropo de alimente. Un articol apărut azi în presă (Mâncăm roşii iradiate, cu celuloză şi hormoni de creştere) avertizează că tradiţionalele fructe şi legume româneşti nu mai sunt ce-au fost. Mâncăm cu toţii – eurofili şi eurosceptici - bucate pline de chimicale, majoritatea (seminţele sau legumele gata de consum) de import (peste 85%), din Turcia, Olanda şi Israel. Adică din – horrible dictu, ar spune puriştii ortodocşi – lumea musulmană, protestantă şi iudaică. Cum rămâne cu dictonul: Eşti ceea ce mănânci?