Există, în extrem de pertinentul (şi unicul de asemenea anvergură, la noi) studiu al Elenei Dulgheru dedicat lui Andrei Tarkovski (Andrei Tarkovski - Filmul ca rugăciune), un capitol consacrat spaţiului taboric al casei. Este evident că în Stalker / Călăuza cheia de boltă este epifania întâlnirii cu Sacrul. Nu e lucru uşor a vorbi – mai cu seamă în veacul nostru ultrapluralist - despre Sacru, despre „topografia” Sacrului, despre „locul întâlnirii omului cu Dumnezeu” (Care Dumnezeu? Care om? Care întâlnire?).
În tradiţia creştină, pe baza textului evanghelic, Taborul ar reprezenta, nu-i aşa, locul în care Hristos S-a arătat Apostolilor Săi (Petru, Iacov şi Ioan) precum şi Drepţilor „Vechiului Legământ” (Moise şi Ilie) - prezenţa acestora din urmă în poveste marcând astfel, pentru sceptici, continuitatea dintre cele două „paradigme”. Scena cu pricina este numită şi Schimbarea la Faţă (Transfiguration, în engleză). Adică locul unde omului îi vine să strige, ca în Goethe: „Verweille doch! Du bist so schön!” / „Clipă rămâi, eşti atât de frumoasă!”. Atunci, înspăimântat şi neştiind ce să spună, Petru ar fi zis lui Iisus: „Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: Ţie una şi lui Moise şi lui Ilie una.” Iisus, potrivit tradiţiei evanghelice, „S-a schimbat la faţă înaintea lor şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.”
Aşa cum arată Elena Dulgheru, Călăuza însuşi spune ceva asemănător în pragul Zonei (pe când se află, alături de Scriitor si Profesor în faţa Camerei unde nici unul dintre ei nu va intra), plănuind - cum va fi făcut de fiecare dată când a ajuns în prag - să se mute acolo cu soţia lui şi cu fetiţa lor infirmă: „Ce bine este aici! Ce linişte! Nu este nimeni care să ne facă vreun rău!” De ce tocmai acolo? Pentru că acolo e casa adevărată, doar acolo răutatea oamenilor nu are putere şi nimeni nu le poate face nici un rău. Unde este răutatea neputincioasă? Acolo unde S-a pogorat binecuvântarea Domnului, iar smerenia (humility, de la humus-pământ -locul spre care cei smeriţi cu inima îşi îndreaptă privirea) a învins trufia deşartă. Ceva mai încolo însă, Călăuza adaugă: „nimeni nu trăieşte şi nu poate să trăiască în Zonă”. Prin urmare, Zona (înţeleasă astfel, ca spaţiu taboric, al harului) este locul spre care năzuieşte şi se îndreaptă – preţ de o clipă - inima omului obosit de „cele lumeşti”, locul unde totul devine posibil şi minunile chiar se mai pot întampla dacă ceri cu credinţă şi dacă ştii – ca în Waiting for Godot - să rabzi, să aştepţi. Dacă respecţi „sistemul complicat de semne” din Zonă. Şi aici se încheie cercul, pentru a face loc altuia, cu noi şi noi necunoscute: ce anume ceri? ce anume aştepti? Dar mai doreşti să ceri ceva cu adevărat? Mai ai dispoziţia interioară să vrei să fii fericit (gata de jertfă)? Scriitorul, ca şi Profesorul nu mai aşteaptă nimic şi pe nimeni, nu îşi mai doresc nimic, nimeni nu mai doreşte nimic, nimeni nu mai speră. „Nimeni nu mai crede, nu numai aceştia doi” – îi va spune Călăuza femeii sale, o dată întors acasă, sleit de puteri şi ostenit. Dar asta nu îl împiedică să pornească, iar şi iar, înspre acelaşi loc „încă nespurcat de mintea devastatoare a omului”: Zona, Taborul, Graal-ul.
Alt paradox: nimeni din jur nu mai crede (nu există decat „curiozităţi” triviale şi aşteptări egoiste – Scriitorul speră să îşi recapete inspiraţia pierdută, iar Profesorul încearcă să arunce „camera dorinţelor” în aer, să o distrugă: „Dar dacă va pătrunde în ea cineva cu gânduri distructive, primejduind astfel existenţa omenirii?”) şi totuşi el, Călăuza, nu încetează să ducă noi „clienţi” în Zonă – oameni cărora nu le-a mai rămas vie nici o speranţă. Ceva-ceva tot se schimbă, iar secvenţa din bar, de la sfârşitul aventurii lor existenţiale, e grăitoare în acest sens: Scriitorul fumează meditativ, parcă încercând – alături de Profesorul vădit bulversat şi el - să descifreze cumva taina Zonei (ce nu se lasă uşor de descifrat cu mintea) şi taina acestui holy fool (pe care-l numeşte „debil mintal”) care se încăpăţânează să creadă în Ea când nu mai e nimic de crezut, nimic de trăit, când totul pare - ca într-o dramă absurdă - o nesfârşită închisoare.
No comments:
Post a Comment