Poezia ca mod de înţelegere a lumii - Katok i skripka / Compresorul şi vioara

Tarkovski şi-a realizat acest mediu-metraj de diplomă la Departamentul pentru Copii şi Tineret al Studiourilor Mosfilm, în 1960. Compresorul şi vioara avea să fie primul lui film „de autor” – după lucrările colective din anii de institut: Segodnya uvolneiya ne budet / Astă-seară nu avem permisie şi Ubiytsi / Ucigaşii - ce poartă, in nuce, expresia viitoare a căutărilor sale artistice, tematice şi stilistice. O parte din colaboratorii săi apropiaţi la acest proiect - Andrei Mihalkov-Koncealovski (co-autor al scenariului şi viitor scenarist la Copilăria lui Ivan şi Andrei Rubliov), Vadim Iusov (director de imagine şi viitor operator la Ivan, Rubliov şi Solaris), Viaceslav Ovcinikov (compozitor şi viitor semnatar al muzicii la Ivan şi Rubliov) i-au fost prieteni apropiaţi care au contribuit mult la succesele următoarelor filme.

Povestea din Compresorul şi vioara (debut distins cu Premiul întâi la Festivalul Filmului Studenţesc de la New York, în 1961) este simplă şi se desfăşoară pe parcursul a câtorva ore în curtea unui bloc vechi de apartamente din Moscova. La etajul al cincilea locuieşte Saşa, un băieţel de vreo şapte ani care învaţă să cânte la vioară. În fiecare zi traversarea curţii blocului este pentru el un prilej de mare încercare la care îl supune gaşca copiilor de cartier. De data aceasta însă este apărat de Serghei, tânărul şoferul al unui compresor ce execută nişte lucrări de asfaltare a curţii blocului (este vremea marilor reconstrucţii urbanistice, evocate şi în secvenţa dărâmării unei mari clădiri vechi, burgheze care – după dărâmare - lasă să se vadă, strălucind în soare, o impunătoare clădire în stil nou, sovietic). Filmul devine povestea prieteniei lor de o zi – Seghei află efortul ascuns în spatele interpretării corecte a unei partituri, în timp ce băiatul învaţă să preţuiască adevărata valoare a pâinii – anii războiului şi ai strictei raţionalizări a alimentelor nu deveniseră încă istorie – primind totodată primele noţiuni de meanică şi prima lecţie practică de conducere a unui compresor.

Cel dintâi proiect independent ce poartă, inconfundabil şi premonitoriu, semnele brand-ului Tarkovski este un exerciţiu de stil ce divulgă o maturitate a concepţiei artistice pe deplin confirmată de fiecare titlu al operei sale. „În toate filmele mele – avea să mărturisească Tarkovski în cartea sa, Sculptură în timp – tema rădăcinilor (legăturile cu casa familială, copilăria, patria, Pământul) a ocupat o importanţă deosebită. Întotdeauna am simţit extrem de important să mă situez într-o anume tradiţie, cultură sau într-un anume cerc de oameni sau de idei.” Felul în care sunt gândite filmarea şi montajul din Compresorul şi vioara – mai cu seamă secvenţa în care oglinzile din vitrine îl suprind pe micul muzician hoinărind pe bulevardele centrale ale Moscovei - trimite la experimentele perioadei de glorie a cinematografului sovietic, cu precădere la filmul de referinţă al lui Dziga Vertov, Chelovek s kinoapparatom / Omul cu aparatul de filmat (1929). Merele roşii pe care le scapă tânăra femeie pe bulevardul moscovit (răsfrânte – alături de colţuri de clădiri, un troleibuz, un ceas, silueta femeii - prin nenumărate reflexii în oglinzile aceleiaşi vitrine) amintesc pentru o clipă de un alt clasic al filmului sovietic mut, Zemljia / Pământ (1930) de Alexander Dovjenko. Seria exemplelor de tribut conştient pe care Tarkovski intenţiona să-l aducă maeştrilor de altă dată ai ecranului continuă cu secvenţa ploii de vară ce aminteşte de Ladri di biciclette / Hoţii de biciclete (1948) de Vittorio De Sica.

Care ar fi „gheara leului” care ar anunţa, printr-un fel de flash forward, problematica lung-metrajelor tarkovskiene din filmele perioadei de maturitate – şapte titluri ce, prin omogenitatea lor valorică, alcătuiesc o admirabilă şi singulară filmografie? Desluşim mai întâi, în povestea centrată pe micuţul şi sensibilul muzician o certă preocupare pentru soarta artistului – temă pe care Tarkovski o va dezvolta în vastele fresce in motion din Andrei Rubliov. Tema incomunicabilităţii (sugerată de filmarea în oglindă a personajelor) dintre mamă şi fiu, personajul mamei autoritare şi al tatălui absent – toate având puternice rădăcini autobiografice - anticipează dramele din Solaris şi Oglinda. Relaţia tată-fiu (prefigurată aici prin prietenia dintre Saşa şi Serghei) va fi dezvoltată şi ea în Solaris, Oglinda şi Nostalghia.

S-a vorbit in extenso despre cinematograful poetic tarkovskian, despre poezia devenită la Tarkovski mod de înţelegere a lumii, de relaţionare cu realitatea, psihologie care să-l călăuzească pe om în viaţă. Una din cărţile de referinţă care i-au fost dedicate (autoare: Maya Turovskaya) se numeşte chiar Tarkovski – Cinematograful ca poezie. În Compresorul şi vioara, atât de insolitul regizor al celor 7 (+1/2) capodopere (dacă includem şi această opera prima de 50 de minute) a scris cel dintâi capitol al operei sale poetice (făurite cu mijloacele cinematografului) ce avea să fie însufleţită mereu de acelaşi crez: „Mi se pare că rostul artei este să pregătească sufletul omenesc pentru perceperea binelui: sufletul se deschide sub influenţa unei imagini artistice, iar arta ajunge până în străfundurile lui şi îl lasă pe om fără apărare în faţa binelui. Nu-mi pot imagina o operă de artă care îşi propune să facă ceva rău...Ţelul meu este să fac filme care să-i ajute pe oameni să trăiască.”