Parte a trilogiei consacrate „tăcerii lui Dumnezeu” (împreună cu Såsom i en spegel / Prin oglindă şi Tystnaden / Tăcerea) filmul lui Ingmar Bergman Nattvardsgästerna / Lumină de iarnă (1961) – cu un dialog minimal şi cadre austere ce reflectă starea sufletească a personajelor - surprinde câţiva membri ai unei mici parohii dintr-o comunitate rurală izolată. Varianta în engleză a titlului (Comunianţii) sugerează, ironic, tocmai lipsa de comunicare, atât a oamenilor între ei, cât şi între oameni şi Dumnezeu. De altfel teama de moarte, izolarea şi incomunicabilitatea indivizilor – sugerate prin delimitarea şi restrângerea mediului lor ambiant, prin reexaminarea întregii lor existenţe – sunt teme centrale în bogata creaţia bergmaniană, în care Det Sjunde inseglet / A şaptea pecete, Smultronstället / Fragii sălbatici, Persona, Höstsonaten / Sonată de toamnă şi Fanny & Alexander (alături de titlurile mai sus pomenite) sunt doar câteva din piesele de rezistenţă. Personajul central, pastorul satului (Björnstrand) îşi dă seama că moartea soţiei, survenită cu câţiva ani în urmă, i-a zdruncinat profund credinţa care îi este pusă la grea încercare atât de relaţia pe care o are acum cu învăţătoarea satului (Thulin), cât şi de consilierea fatală pe care o dă unuia dintre enoriaşi (von Sydow) care, după ce se marturiseşte pastorului vorbindu-i despre neliniştile pe care i le dă teama de un posibil război nuclear, îşi pune capăt zilelor. Emblematică rămâne secvenţa din finalul filmului (despre care Bergman spunea: „Cred că am făcut doar un singur film care să-mi placă cu adevarat, şi acela este Lumină de iarnă. Este singurul meu film pe care l-am început şi l-am terminat aşa cum am vrut, unde totul a decurs aşa cum mi-am dorit.”) - pastorul pregăteşte şi oficiază o slujbă într-o biserică pustie, fără enoriaşi, iar ultimele cuvinte din film sunt: „Sfânt, sfânt, sfânt este Dumnezeu, plin e cerul şi pământul de mărirea Ta”. Cel care le rosteşte nu e altul decât pastorul căruia i s-a atrofiat progresiv organul credinţei – după exprimarea Călăuzei tarkovskiene – şi care se crede „părăsit de Dumnezeu”. Vorbele de duh pe care le mai poate rosti (în afara cadrului liturgic sau chiar în timp ce i se cere, „la ceas de taină”, un sfat de viaţă şi de moarte) sunt încărcate de scepticism şi disperare: „Trebuie să facem un idol din frica noastră şi să-l numim Dumnezeu. (...) Dacă există ceva imperfect în lumea asta, dragostea este perfectă în imperfecţiunea ei. (...) Credinţa e ca o tortură. Este ca şi cum ai iubi pe cineva care stă mereu în întuneric şi nu se arată niciodată, oricât de tare l-ai chema.” Cu toate acestea, în stop-cadrul din final cu pastorul înălţând o rugăciune la cerurile ce-i par tot mai depărtate, desluşim – paradoxal - un mesaj pozitiv, ziditor: avem datoria să mergem până la capăt chiar şi atunci când strădaniile noastre par să nu aibe nici un sens. „Ajunsesem într-un impas creator - mărturisea Bergman (care în timpul prospecţiilor pentru acest film a cutreierat împreună cu tatăl său, un pastor pensionar, câteva bisericuţe din nordul Suediei) - când mi-a fost dat să trăiesc următoarea întâmplare: la una dintre bisericuţele pe care le-am vizitat, pastorul a pretins că nu se simte bine şi s-a scuzat în faţa puţinilor enoriaşi, spunând că va scurta slujba, limitând-o la o predică sumară şi citirea a doi psalmi, fără obişnuita administrare a sacramentelor. În acea clipă, tatăl meu (care era, pe atunci, foarte bătrân şi bolnav) a intrat în altar şi, după un schimb dur de replici cu pastorul, a preluat el oficierea slujbei. Simt cumva că sfârşitul poveştii din Lumină de iarnă a fost influenţat de intervenţia tatii. Am înţeles că trebuie, cu orice preţ, să-ţi faci datoria până la capăt, mai cu seamă în treburi duhovniceşti.”
Care să fie profesiunea de credinţă a lui Bergman? O exprimă, poate cel mai exact, mărturia sa: „Personajele filmelor mele sunt exact ca mine, adică animale mânate de instincte şi care, în cel mai bun caz, gândesc atunci când vorbesc. (...) Avem totul. Dar în mijlocul acestei vieţi pline există un mare vid. În filmele mele descriu acest vid şi tot ceea ce inventează omul pentru a-l umple. În felul acesta, vreau să dau un sens spiritual unei civilizaţii care stă sub semnul abundenţei materiale.” Astfel, Bergman rămâne – alături de Dreyer, Bresson, Ozu, Mizoguchi sau Kurosawa - unul din puţinii cineaşti care înteleg că la rădăcina credinţei se află acele întrebări rămase fără răspuns – întrebări ce nu pot avea vreodată un răspuns. În ciuda sentimentului existenţial apăsător, sumbru şi neliniştitor pe care ţi-l dă, Lumină de iarnă reprezintă o experienţă de afirmare a credinţei.
No comments:
Post a Comment