Rusia, Al Doilea Război Mondial. Ivan (Nikolai Burliaev), un bǎiat de 12 ani a cǎrui mamǎ a fost ucisǎ, devine cercetaş, trǎieşte intens viaţa de front şi moare executat de nazişti. Obiectivul (director de imagine: Vadim Iusov) surprinde nu numai ceea ce vede eroul, ci şi ceea ce gândeşte, viseazǎ şi îşi închipuie el.În micro-studiul său dedicat vieţii şi operei lui Andrei Tarkovski, Costion Nicolescu observa că, în ciuda titlului sǎu, Copilǎria lui Ivan (Leul de Aur la Veneţia, în 1962) nu este – paradoxal - atât un film despre copilǎrie, cât un film despre rai şi iad. Astfel, raiul - imaginat prin cele patru vise care deschid, secţioneazǎ şi închid filmul - este ceea ce ar putea fi şi ar trebui sǎ fie pǎmântul în condiţii normale. „Regǎsim în aceste scurte scene de vis, nota Nicolescu, toate nostalgiile lui Tarkovski: zborul, mama, fântâna, pǎdurea, plaja, marea, calul, merele, jocul, apa, iubirea-prietenie, alergarea, câinele” – prilejuri de aleasă puritate de gând (sugestiv redată prin sonorităţi alese şi de compozitorul Viaceslav Ovcinikov) ce „se revarsǎ şi asupra lumii celor maturi, împrumutând relaţiilor şi atitudinilor o candoare nostalgicǎ.” (Cristina Corciovescu). Iadul, pe de altă parte, este „realitatea, rǎzboiul, nebunia, biserica distrusǎ, spaima, noroiul, moartea absurdǎ, zgomotul obuzelor.” Raiul este vis „pur, luminos”, străbătut de „o luminǎ ce nu este cea a soarelui”, ci de o alta, „veşnicǎ şi atotcuprinzǎtoare”, ce „vine din trecut şi aşteaptǎ în viitor” fiind – deocamdată - întrerupt de infernul prezent, însă şi iadul e presǎrat cu fǎrâme de rai: „îmbrǎţişarea infirmierei de cǎtre un cǎpitan este, poate, cea mai tulburǎtoare îmbrǎţişare din istoria cinematografului: cǎpitanul o ţine suspendatǎ pe fatǎ deasupra unei tranşee şi, pentru câteva clipe, timpul însuşi este suspendat iar iadul este abolit; mersul fetei pe trunchiul prǎbuşit de mesteacǎn; muzica la gramofon în adǎpostul din linia întâi; un album cu gravuri (Apocalipsa lui Dürer); focul; o baie firebinte, un ceai şi mai fierbinte, o picǎturǎ de alcool; un zâmbet trist, un gest de tandreţe; o cutie de conservǎ lǎsatǎ ca din întâmplare pentru un nebun, numai aparent inutil; pǎdurea de mesteceni; un copil adormit purtat în braţe; disponibilitatea de a te îndrǎgosti fǎrǎ sǎ aştepţi nimic de la viitor.” Toate – comentează Costion Nicolescu în substanţianul său eseu „Viaţa şi patimile lui Andrei Tarkovski” din Suplimentul „Litere, arte, idei” al ziarului Cotidianul (ediţia din 22 februarie 1993) – sunt „recuperate şi recuperatoare” şi doar din când în când „o cruce apasǎ greu din cadru, proiectatǎ pe un cer şi mai greu” - crucea pe care o are de purtat lumea, într-un timp istoric în care nimeni nu-şi face planuri de viitor. Timpul, în acest lung-metraj de debut al lui Tarkovski (filmul cu structura narativă cea mai „inteligibilă”, cea mai „clasică” din întreaga sa creaţie), nu mai are răbdare cu oamenii, se trǎieşte momentul dur, toţi sunt gata sǎ moarǎ şi jertfa e condiţia normalǎ şi obligatorie.
Artiştii sunt – se ştie – adesea orgolioşi. Nu multe sunt cazurile din breasla artiştilor în care triumfă atitudinile de fair play şi buna credinţă în judecarea viziunii (valorii) unui confrate. Iată că unul din cei mai personali şi stimaţi regizori, Igmar Bergman, a intuit şi chiar recunoscut (în cartea sa de memorii, Norstedts Förlag / Lanterna magică) geniul lui Andrei Tarkovski, vorbind astfel despre a sa ars poetica: „Filmul, când nu este document, este vis. De aceea Tarkovski este cel mai mare dintre toţi. El se mişcă în camera viselor cu naturaleţe. El nu explică nimic şi în definitiv, ce-ar putea explica? El este un vizionar care a reuşit sa-şi pună în scenă viziunile, folosind cel mai greu, dar totodată cel mai simplu dintre procedee. Toata viaţa am bătut la uşile camerelor în care el se mişcă cu atâta naturaleţe. Doar rareori am reuşit să mă furişez acolo.”
„După ce am terminat Copilăria lui Ivan – se confesa Andrei Tarkovski în cartea sa, Sculpting in Time – am avut presentimentul că cinematografia îmi era atunci la îndemână. Când joci baba-oarba, cu ochii legaţi, cunoşti, de asemenea, această certitudine de a simţi prezenţa altuia, chiar dacă acesta îşi ţine răsuflarea. Cinematografia era acolo, foarte aproape, o simţeam cu simţul meu interior, asemenea celui cu care câinele de vânătoare îşi adulmecă vânatul. Un miracol se petrecuse. Filmul era reuşit. Altceva se cerea acum de la mine: trebuia să înţeleg ce era cinematografia.”
Copilǎria lui Ivan – remarca scriitorul Romulus Rusan – „este sfârşitul copilǎriei lui Tarkovski; este pǎrǎsirea universului de concepte lirice din Compresorul şi vioara şi intrarea în universul de relaţii filosofice care avea sǎ culmineze în Rubliov.”
No comments:
Post a Comment