Pentru un anume Gary – comentator american pe imdb - întâlnirea cu opera tarkovskiană este „revoluţionară” şi marchează trecerea spre „altceva”. De fapt, este chiar întâlnirea cu sinele, cu „omul din om” de care ne-am temut şi de care am fugit mereu. După vizionarea lui Andrei Rubliov exclamă: „E cel mai bun film făcut vreodată! Dar asta nu se poate, pentru că aşa am afirmat şi despre ultimul film de Tarkovski pe care l-am vizionat până acum Am văzut Rubliov de multe ori la cinema şi trebuie să spun că sunt cele mai grozave trei ore de celuloid pe care le poţi vedea – în afară de Solyaris, care e tot de Tarkovski. Andrei Tarkovski a dorit să creeze o artă care să schimbe vieţile oamenilor şi a reuşit. Chiar dacă a avut o viaţă grea şi proiectele îi erau foarte rar aprobate de şefii studiourilor, atunci când îi vizionezi întreaga operă înţelegi că fiecare titlu este parte dintr-un proiect măreţ, menit să se desăvârşească încă de la bun început. … A crezut că e cel mai bine să întreprinzi lucruri care să îmbogăţească viaţa lăuntrică a omului, nu să i-o împovăreze. Asta poate explica de ce te simţi murdărit sufleteşte de majoritatea filmelor hollywoodiene. … Problema e că filmele lui Tarkovski au o puritate şi o profunzime spirituală copleşitoare, astfel că nu mai găseşti niciun alt film care să le egaleze ori să le depăşească. Prin comparaţie, mai toate par plate, artificiale şi neputincioase. De ce să-ţi pierzi vremea cu filmele unor cineaşti imaturi (“let's-pretend-grown ups”) ca Tarantino, când poţi vedea filmele unui artist au adevărat matur (“a real grown up”) ? Deci, cum spuneam, al naibii Tarkovski: mi-a distrus toată pasiunea pentru cinema (“Bloody Tarkovsky. He has ruined cinema for me.”)”
Ceea ce mi se pare interesant este că acest semnal (Tarkovski, va să zică, trimite spre altceva, transcende mediul cinematografic) vine din partea unui film buff din America. Iată deci şi o voce „exterioară” cadrului cultural/duhovnicesc propriu regizorului rus care atrage atenţia că imaginarul tarkovskian – dacă îl receptezi şi prelucrezi cu atenţie – îţi taie pofta de a viziona filme. Sau, dacă nu ţi-o dezrădăcinează cu totul, îţi transmite – distinct, ireversibil, spre întreaga fiinţă – gândul copleşitor că nothing compares to his films & filmography. În acest sens, păstrând proporţiile, se poate spune că universul ideatic audio-vizual creat de Tarkovski are o grandoare liturgică. Se poate vorbi despre un „eşec al cinematografului” în acest caz? Se poate, atunci când apropierea de poetica andreitarkovskiană se face indecis, înaintea curăţirii ochiului şi a dezrobirii minţii de clişeele hollywoodiene de ieri sau de azi. Altminteri, întâlnirea cu tainele poveştilor sale se face după asumarea metanoii personale şi reprezintă o minunată biruinţă.
