1989. Textierul Dan V. Dumitriu, pentru Almanahul Scânteia Tineretului 1990:
Când lucrezi îţi vin o grămadă de idei şi trebuie să ai puterea să o selectezi pe cea mai bună. Ar trebui să-l vedeţi o dată pe Adrian Enescu stând între aparatele pe care le iubeşte atât de mult şi care clipesc misterioase din ochii lor de toate culorile, parcă înţelegându-i căutările. Ar trebui să-l vedeţi aşa mare, bonom şi mucalit, cum se ceartă cu el însuşi şi cu uzina aia de sunete în căutarea sonorităţilor perfecte. „Ce zici moşule?” Nu sunt eu chiar aşa de moş, dar aşa îşi alintă el prietenii. Mă vede că mă mişc pe scaun în ritmul muzicii. „Îţi place!”. Îmi place, cum să nu-mi placă! Se bucură ca un copil şi începe să cânte cu vocea lui de urs. „Aici o să vină un gong japonez” I-a mai trecut din euforie. „Nu-i gata. Trebuie să mai lucrez la ea.” Şi munceşte ceasuri lungi, aplecat peste clape, în căutarea unui singur sunet, unei singure secunde de inedit, pe care dumneavoastră nici n-o veţi observa. Îşi amestecă sufletul cu cutiile alea extraordinare într-o transă de bătrân alchimist, transformându-se cu fiecare sunet în încercarea de-a fi mai presus de toate un om. Aşa s-a născut Noi rămânem oameni. „De unde-ţi vin toate ideile astea, moşule?” „De la tine şi de la cei ca tine, Adrian!”.
