Poemul pe care-l voi reda mai jos l-am primit de la cel care semnează canubarbone – ne-am întâlnit o singură dată, însă am simţit că ne ştim de când lumea. Şi, da, trebuie să recunosc, poveştile lui au stil. Încă văd aievea chipul acela de călugăr zdrahon, bărbos evident, care – în biserica mare cât un stadion şi plină ochi de pelerini – a lăsat flacăra lumânării să-i învăluiască firele bărbii cu focul ce – spun cei ce-au fost acolo – numai la Ierusalim, de Înviere nu arde. Ca portretul acelei scene să fie complet, canubarbone a mai adăugat că, printre flăcări şi fire de barbă deasă, zărea numai o pereche de ochi care clipeau fericiţi dincolo de pârjolul nemistuitor.
Plângerea lui Agapie Sketul, de Răzvan Codrescu
„…Că acela ce nu se plînge pe sine aici, acolo se va plînge veşnic. Deci, ori aici de voie, ori acolo de nevoie, este cu neputinţă a nu plînge...“ (Patericul, Pentru Avva Arsenie, 41)
Mi-s petec nou pe vechile blesteme:
mă doare Dumnezeu, şi-L dor şi eu,
şi ne durem de-atît amar de vreme,
mereu străini şi logodiţi mereu.
Pe tîmpla mea se-adună anii droaie
şi moartea-mi joacă mucedă-n viscere,
dar pururi tînăr, ca pe vrej se-nfoaie
păcatu-n mine şi tain îmi cere...
Pustia Sketei, cîtu-i ea de mare,
abia răzbeşte să-mi încapă vina,
şi unde calc, în urma mea răsare,
ca un blestem al tălpilor, neghina!
Mai bine-aici, încremenit pe-o rînă,
cu colţii stîncii-n oase îmbucaţi,
duhnind a hoit şi-a gadină bătrînă,
ferit de ochii lumii şi de fraţi!
„Agapie!“ – mă strigă Moartea, buna,
dar n-am putere-afară să mă trag,
şi demonul amiezii văgăuna
mi-o străjuie, cu chipul meu, din prag…
Ce bine-i vin, spătos ca altădată,
cu părul rug şi ochii de venin,
şi brînca pe mînerul spadei, iată,
ce fioros şi ce semeţ o ţin!
Şi vocea mea – ce vuiet de furtună!
Ciulesc urechea, să mă-ncînt de ea…
E rupt din mine tot ce va să-mi spună,
dar meşterşugul este-al lui sadea…
„Stihii eram, năvalnice şi bete,
temuţi în lupte, falnici în orgii:
ne-ncolăceau codanele brunete,
ne-ncălecau muierile blonzii.
Eram urgia limbilor, nebuna,
şi tot Levantul ţăndări l-am făcut,
purtînd de-a stînga, ca pe-o lance, luna,
şi soarele de-a dreapta, ca pe-un scut.
Eram călăii putredelor vise
şi retezam un cap dintr-o suflare,
şi ne muiam în rănile deschise
tăişul spadei, ca-n otrăvuri rare…
Agapie, ce morb ne-a piticit,
ce vrajă-n ţarc ne-a prins, ca pe juncane?
De ce ne fură cerul ce-am poftit,
de ce ne zac iubirile vădane?“.
Fac semnul crucii, dar viclean rîvnesc
la vorba lui, şi plin mă simt de mine…
Mi-e lesne trupul slab să-l priponesc,
dar mintea mea colindă mult şi bine…
M-asmut trufaş spre visul meu de fiară
şi patimi cresc în mine ca un sorb:
aş vrea să-mi fie iarăşi mîna gheară
şi ura să-mi sticlească-n ochiul orb!
Aş vrea să fiu din nou păgîn de mare,
să freamăt tot de mustul vieţii crud,
să-mi stea smerită lumea la picioare,
iar eu să joc pe ceafa ei, zălud!…
„O, mare-ai fost, Agapie, şi eşti!
Te-a supt de vlagă Veşnicul Cîrpaci,
dar porţi în tine vise-mpărăteşti
ce-aşteaptă ca pe-un ghem să le desfaci.
Te-a umilit, dar liber ţi-este gîndul,
şi-ţi poţi croi un rai al tău, de vrei!
Iar cînd să mori va fi să-ţi vină rîndul,
te ung în fruntea îngerilor mei.
Tînjeşti vecíi? Dar veşnic este totul!
Te naşti să mori, dar mori spre-a veşnici.
Nu-i Lucifer mai rău ca Savaotul,
iar cine minte – tu de unde ştii?!“.
Mă răsucesc ca rîma pe jăratec
şi n-am habar: acolo-s eu sau el?
Aievea-i totul, sau vreun vis zănatec?
E Şarpe Dumnezeul meu, sau Miel?…
Un braţ coboară-asupra mea domol:
fu înger ieri, iar azi îmi pare-un frate…
Zăresc lumina zilei rotocol
şi-aud cum toaca-n depărtare bate…
E peştera, e fratele, sînt eu…
Afară-i schitul, lumea pînă hăt…
Nici dracul gol, nici bunul Dumnezeu
nu pot să tragă vremea îndărăt…
Dar Domnu-i Domn, şi cred că ştiu de ce…
Ce n-are dracul? N-are răni de cruce!
Nu, n-are răni, oricît de splendid e:
de la-nceput, cu vorba doar ne duce!
Dar El, Hristosul rănilor, boier,
ca un nebun, de veacuri, mă iubeşte –
chiar dacă tind cu dreapta după cer
şi-n scîrnă rîm cu stînga mea, cîineşte!…
Ce glas pios îmi zice mie: „Avvă!“?
Nici Moartea nu-i, nici înger, drac sau frate…
Mă scol încet, şi limba mea-i gîngavă,
şi-o cruce grea cît lumea port în spate…
Pe stîrvul meu icoana slavei geme:
mă doare Dumnezeu, şi-L dor şi eu,
şi ne durem de-atît amar de vreme,
mereu străini şi logodiţi mereu.
Azi, pomenirea Sf. Ioan Botezătorul. Secvenţa dedicată lui în Evanghelii surprinde un aspect nu îndeajuns înţeles. Astfel, atitudinea sa critică faţă de imoralitatea lui Irod poate fi acceptată doar contextual – Ioan era un ascet şi un nevoitor in extremis. Mult mai greu de acceptat este critica lupilor moralişti de până la el şi de la el încoace.
