L-am vizitat aseară pe Pr. RN şi, împreună cu familia lui (şi cu familia Pr. MS, care ni s-a alăturat) am petrecut – în curte, la lumina lunii şi pe acordurile ghitării Pr. R - vreo trei ceasuri bune şi de suflet înălţătoare. Am cântat cu toţii – ca-n seara când am fost cu Theodor la concertul lui Mircea Baniciu de la „Vaporul” – muzici folk şi pop, iar Theodor a recitat Rugăciunea unei mame (de Eminescu) şi Cea mai scumpă de pe lume (de Nichita Stănescu).Cu Pr. MS am depănat amintiri legate de filme şi actori. Astfel, mi-am amintit cum, în penultima zi a anului 1983, aveam să vin până la capătul oraşului (aşa mi se părea atunci), la cinematograful „Muncitoresc Freidorf” (peste drum de unde stă Pr. RN) – după 1989 devenit hambar sau depozit – pentru a vedea, a n-a oară, Actorul şi sălbaticii.
De la Pr. RN am plecat cu un film (transpus de pe video pe DVD): Umbrele soarelui, de Mircea Veroiu (filmat în 1986 şi difuzat pe ecrane în 1988). Puţini ştiu că, acest ultim film realizat de Veroiu în România (înainte de a fugi în occident şi de a reveni în ţară, după 1990, când a mai regizat alte trei filme, toate mediocre) a fost sabotat, unele cadre au fost refilmate etc. - la urma urmei, contează ceea ce se vede pe ecran, contextul epocii, culisele filmării şi intervenţia cenzorilor interesează prea puţin. Dar, în ceea ce se vede, există încă destule prilejuri de încântare a privirii şi auzului. „Vinovaţi” sunt, mai ales, actorii (Dragoş Pâslaru, Ana Ciontea, Leopoldina Bălănuţă, Ecaterina Nazare), compozitorul (Adrian Enescu), directorul de imagine (Anghel Deca – a fugit şi el în occident, înainte ca filmul să iasă, astfel ca numele său nici nu figurează pe generic; numele lui Veroiu, care a plecat probabil după scrierea genericului, a rămas în end titles), ce dau viaţă unei poveşti impresionante - gen Spoorloos, sau Tini tabutykh predkiv – în viziunea regizorală a celui care a semnat, între altele, Nunta de piatră, Duhul aurului, Dincolo de pod, Semnul şarpelui, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Sfârşitul nopţii, Adela. Orfeu, dar şi madlena proustiană (convertită în flashback-uri luminoase şi dureros de frumoase) sunt acolo. Filmul este un nostos, o nostalgie, pentru că „drumul înapoi” prin memoria involuntară e dureros, iar atmosfera apăsătoare: personajului principal, căruia îi este ucisă tânăra soţie (ce poartă în pântec pe pruncul lor) de un bivol nărăvaş (care o împunge cu coarnele în burtă, în timp ce îi dădea de mâncare), continuă să o vadă aievea pretutindeni, aşa cum continuă să vadă obsesiv (în imaginaţia sa) coarnele bivolului (echivalentul „ochiului de urs” din filmul lui Stere Gulea după nuvela sadoveniană, în care tot Dragoş Pâslaru juca rolul principal). Imagini şi sunete dibaci editate şi de o rară frumuseţe compun acest painful journey (pentru care se potrivesc de minune versurile hit-ului pop al lui Nicu Alifantis, Dacă tu ai dispărea) ce marchează ultimul film bun - chiar dacă imperfect şi inegal - din creaţia lui Mircea Veroiu.
