Sunday 12 December 2010

Raise him good

Aud – cam de-o viaţă – despre copii care povestesc cu respect şi preţuire de părinţii lor, de familie, de tihna casei părinteşti, de educaţia insuflată etc. Şi nu mă refer aici la căminele al căror principiu de căpătâi este keeping up the appearances. Totuşi, la un moment dat se înfundă ceva pe nobila încrengătură din acel neam. Genele obosesc ori pur şi simplu odraslele – dintr-un motiv sau altul - adoptă alte valori (se „emancipează”, devin rebele şi sunt infestate de morbul auto-distrugerii), astfel că moştenirea familială nu este dusă decât trunchiat şi păgubos mai departe…Această formulă este valabilă în cazul celor care au de transmis, ca pe o ştafetă, un crez, un fel de a fi, un tezaur (altul decât cel numaidecât material, „palpabil”) – ale părinţilor. Dar se întâmplă, şi nu de puţine ori, când copiii sunt nevoiţi să refacă din cioburi visele spulberate ale părinţilor (atunci când, fie şi pentru o clipă, va fi fost vis) şi – temerară năzuinţă - să-şi dorească să ofere, ei, din puţinul iubirii cu care au fost înconjuraţi. Riscantă aventură. Şi instinctivă. Căci doar instinctul este cel care ne călăuzeşte (precum i-a îndrumat pe mujicul Icar pravoslavnic, pe băietanul clopotar şi pe însuşi vestitul iconar din Andrei Rubliov) într-un asemenea „proiect”.

Într-un fel, este poate singura cale. Căci, oricum am întoarce-o, cu sau fără acele „rădăcini solide”, suntem nevoiţi să fim (să devenim, să ne descoperim) noi înşine. Suntem chemaţi să înţelegem (adesea ceea ce este mai presus de orice înţelegere, iar omul – asemenea divinităţii – este tot o formă de coincidenta oppositorum) şi să ne purtăm, în această viaţă, ca şi cum am avea o „moştenire”. Săraci sau bogaţi în iubirea primită din familie, suntem nevoiţi să ne purtăm cu iubire, cu răbdare, cu nădejde. Să ne „inventăm”, cum ar veni, „moştenirea” – dacă nu o avem. Restul („bagajul” nedorit de frustrări acumulate în timp din varii surse, inclusiv familia) ar cam trebui să rămână la uşă. Din păcate însă nu ne amintim întotdeauna la timp că nu are nici un rost să amestecăm „fantomele trecutului” nostru în relaţiile (de familie, de prietenie etc.) pe care le formăm. Şi atunci „încurcăm borcanele”, ne înfuriem în zadar şi ne ieşim din fire. Când noi de fapt ar trebui să ne „venim în fire”. Să ajungem necontenit de la moarte (o existenţă sub povara spleen-ului şi a plumbului bacovian) la viaţă („făptura cea nouă”), la înţelepciunea pruncilor. Fapt care este cumplit de anevoios de transpus în practică şi care sigur devine imposibil atunci când ne risipim în trivialităţi, în derizoriu. Atunci când ne îmbibăm de tot „duhul lumesc”.

Poate că, în această lume săracă în autentice călăuze (dar plină de viclenie şi de „profeţi mincinoşi”), adevăraţii profesori ne sunt copiii. Copiii pe care îi avem în bătătură înainte de vârsta emancipării lor, de momentul lor ireversibil de taking off. Poate că ei sunt cele mai bune călăuze ale noastre pentru că nu cunosc, încă, viclenia. Şi poate că vârsta lor ireversibilă este şansa noastră de a ne restaura şi de a-i deprinde cu purtările cuviincioase şi cuminţi. Iar dacă procedăm altcum, avem parte de „scrâşnitul dinţilor” şi ajungem la vorba lui Anthony Quinn (un cowboy-ului nelegiuit care şi-a răsfăţat odrasla şi datorită căruia va fi, în cele din urmă, împuşcat) din Last Train to Gun Hill. Acolo, cu ultima suflare şi cu limbă de moarte, îi va spune justiţiarului jucat de Kirk Douglas: „What was your boy’s name? … Raise him good, man!”