Bitter

Azi, la cuvântul de după pericopa evanghelică dedicată vindecării slăbănogului (nu mai ţin minte care e legătura, but that’s beside the point), Pr. RN ne-a redat o pildă patristică. Povestea spune că un Părinte din vechime a cercetat odată armele cu care Satana (având în orice împrejurare îngăduirea Celui Drept şi Milostiv) îl ispiteşte pe om. Le-a întins în faţa lui şi le-a cercetat pe fiecare în parte. Şi-a dat astfel peste armele tuturor răutăţilor (fără număr, fără număr), iar la urmă a ajuns la o armă tocită. Era mai tocită decât celelalte datorită folosirii ei cu asupra de măsură. Era arma dezamăgirii. Iar dezamăgirea, se ştie, este starea aceea care-l încearcă pe omul ce se răzvrăteşte împotriva binelui, atunci când îşi face sieşi dreptate. Şi, nu-i aşa, suntem atât de des dezamăgiţi de cei din jurul nostru, din chiar imediata noastră apropiere, tocmai pentru că avem aşteptări false de la ei. Pentru că nu le înţelegem limitele (temporare), inerţia, neputinţele. Pentru că uităm că toate sunt lăsate să se întâmple de Programatorul din Cer, pentru că, rupându-ne astfel de semenii noştri, ne condamnăm la însingurare. Şi Pr. A dat ca exemplu filmul românesc Singurătatea florilor, în care – cu o forţă duhovnicească împrumutată parcă din Pateric – un doctor sictirit şi plictisit de viaţă şi de sine e moşit de un taxi driver. Pentru că despre asta e vorba în acel film românesc: despre naşterea de a doua oară, despre învierea unui „cadavru viu”. Despre – nu mai puţin! – bunătatea primită în schimbul minciunii şi răutăţii.

Cine nu are iluzii (aşteptări), nu are nici deziluzii. Să nu avem, aşadar, aşteptări de la oameni, ca să nu fim dezamăgiţi, încrâncenaţi, acriţi de viaţă şi de oameni, aruncând apoi în cârca Lui toate poticnelile şi smintelile noastre. Când El nu are nicio vină...

Timi-short ... printre picături

Festivalul de film Timi Short a adus la Timişoara, o dată cu zilele fierbinţi de mai, un maraton de scurt, mediu şi lung-metraje în cele trei săli de cinema care-au supravieţuit în cetatea de pe Bega: Timiş, Studio şi Capitol (acesta din urmă devenit sediul Filarmonicii şi numai ocazional loc de proiecţii cinematografice). Ocazional şi printre picături am fost şi eu părtaş la câteva întâlniri cu producţii mai vechi sau mai noi.

Am început cu antichităţile şi am intrat la retrospectiva dedicată şcolii poloneze din Łodz. Cu tot cu organizatori, în sală erau, cred, vreo cinci spectatori. În cheie parodic-lirică, neorealistă ori suprarealistă (cu trimiteri la comedia bufă, dar şi la teatrul absurdului), scurt-metrajele alb-negru Hamles / Hamleţel (1960) de Jerzy Skolmowsky, Holden (1961) de Krzystof Zanussi şi Dwaj ludzie z szafa / Doi oameni şi-un dulap (1958) de Roman Polanski surprind intoleranţa, ipocrizia, egoismul, laşitatea, violenţa şi prejudecăţile omului. Câteva din aceste teme (intoleranţa, laşitatea, violenţa) le-am regăsit apoi în două percutante short extreme al englezului Simon Ellis, Soft / Moale (2007): un adolescent şi apoi tatăl său sunt ţinta agresiunii unor huligani ce ameninţă să le invadeze locuinţa; cum tatăl, împietrit de frică, ezită să cheme Poliţia în ajutor (ori să acţioneze într-un fel), puştiul dovedeşte nerv şi, cu o bâtă de baseball, îşi face dreptate: goneşte bătăuşii, umilindu-şi în acelaşi timp tatăl pasiv. Povestea se urmăreşte cu sufletul la gură, iar densitatea emoţiilor aminteşte de controversatul A Clockwork Orange / Portocala mecanică. Un alt short de Ellis (What the... / Ce că...) mi-a amintit de Zapping (2000, Cristian Mungiu). Aceeaşi idee: dependenţa omului de realitatea virtuală (de televizor, în speţă), însă în ciuda acrobaţiilor tehnice (a efectelor speciale sofisticate), filmul nu comută vectorul - aşa cum se întâmplă în Zapping - spre uitata „galaxie Gutemberg”.

Surprinzătoare a fost selecţia oferită de şcoala de film de la Ierusalim. Două filme (Vida şi Shred of Hope / Urmă de speranţă) vorbesc despre drama celor aflaţi în pragul pensionării. În Point of view / Punct de vedere o bunică pe cale să-şi piardă vederea savurează în continuare telenovelele braziliene cu ajutorul nepoatei sale adolescente, care i le traduce. În vreme ce bunica snoabă crede că omul trebuie să se îngrijească de felul cum arată pe dinafară, nepoata este atentă mai ales la ceea ce se întâmplă cu ea pe dinăuntru. Wind Chimes / Sunetele vântului surprinde un cuplu de vârsta a cărui fericire pare umbrită doar de tendinţele sinucigaşe ale fiicei.

Red Sands (David Procter, 2008, UK) este un poem cinematografic dedicat corridei. Naratorul (un fost toreador) povesteşte, acum detaşat, detaşat despre fascinaţia acestui sport. În fine, Vernaya / Fidel (Nastia Tarasova, 2008, Rusia) înregistrează mărturiile unor femei şi bărbaţi dintr-un sat rusesc care jocă „în actul trei” (dacă admitem că viaţa are trei acte). Povestea lor – desuetă, poate – aduce în discuţie reguli şi tradiţii ancestrale pe care le-au respectat şi prin care continuă să trăiască. Din când în când, o motocicletă sau un camion spintecă ecranul de la dreapta la stânga – semne ale civilizaţiei ce ameninţă „umbrele strămoşilor uitaţi”.

Cum de vreo câţiva ani cinematograful meu este filarmonica, m-am întors de la filme la concert. Mai întâi am participat la extraordinarul spectacol susţinut de Alexander (Buju) Ternovits, cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani. Au cântat Ilie Stepan şi Horia Crişovan. Actorul l-a jucat apoi pe Franţi din Iosefin, personaj cu care este confundat. În încheiere, pianistul Dragoş Mihăilescu a interpretat un fragment dintr-o cunoscută sonată beethoveniană în timp ce Buju Ternovits şi-a luat rămas bun de la publicul său (care a umplut sala Capitol) pe versurile lui Romulus Vulpescu (cântate şi de Mircea Baniciu în filmul Septembrie, pe muzica lui Adrian Enescu):

În fiecare zi, ne batem joc

De păsări, de iubire şi de mare,

Şi nu băgăm de seamă ca, în loc,

Rămîne un deşert de disperare.

Ne amăgeşte lenea unui vis

Pe care-l anulăm cu-o şovăire;

Ne reculegem într-un cerc închis

Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne răsucim pe-un aşternut posac,

Însinguraţi în doi, din laşitate,

Minţindu-ne cu guri care prefac

În zgură sărutările uzate;

Ne pomenim prea goi într-un târziu,

Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:

Prea sceptici şi prea singuri, prea-n pustiu,

Ca să mai ştim că dragostea există.

În fiecare zi, ne batem joc

De pasari, de iubire si de mare,

Si nu bagam de seama ca, în loc,

Ramîne un desert de disperare.

Sâmbătă seara am ajuns la Pădurea Verde, la concertul-spectacol Tablouri dintr-o expoziţie (muzica: Modest Mussorgski): clowni, animale de la zoo, câţiva membri ai corului Filarmonicii pe post de mimi, focuri de artificii, video proiecţii şi antren. Şi nici un strop de ploaie, în ciuda cerului înnorat. Publicul, numeors, a apreciat – cred – show-ul.

Duminică seara a debutat Festivalul de Muzică Veche. A concertat „La Follia Baroque Ensemble Timişoara” şi câţiva invitaţi din lumea mare (Franţa, Anglia, Serbia). S-a cântat din Haendel (Water Music – Suita a III-a), Vivaldi (II Gardellino), J.S.Bach (Suita orchestrală nr.2), Uccellini (Aria Sopra la Bergamasca), Rebel (Les Caracteres de la Danse), iar Ansamblul de Dansuri Istorice „Passeggio” (doi bărbaţi şi două femei din Cluj) ne-a încântat cu piruete şi menuete. La sfârşit am aflat că dansatoarea mică de statură – pentru care organizatorul Festivalului, Codrin Emandi, ne-a cerut un supliment de aplauze – este însărcinată în luna a cincea. Curajoasă! – mi-am spus, la aflarea veştii. Apoi, on second thoughts, am reformulat gândul: Inconştientă! Deşi, până la urmă, ce ţi-e scris în frunte trebuie să porţi...