Cocoţaţi, de-asupra norilor, şed – pe nişte jilţuri nevăzute – Tatăl şi Fiul, ca două personaje din Sfânta Treime creştină. Cel de-al treilea, Sfântul Duh, este reprezentat sub forma unui porumbel surprins în poziţie mediană, între Tată şi Fiu. Scăldat de haloul solar, luminează asemenea unei stele. Câte un halou împrejmuieşte şi capetele persoanelor divine cu chip de om: de forma unui triunghi echilateral (în cazul Tatălui), respectiv a unui cerc (în cazul Fiului). Fiul mai ţine, cu mâna dreaptă, o cruce de lemn, iar cu stânga o carte (de presupus Biblia – dar care versiune?). Tatăl binecuvintează cu mâna dreaptă şi, cu stânga, ţine un sceptru la marginea căruia se află o sferă (albastră, ca Mama Terra). Ah, da. Mai sunt nişte capete de îngeraşi (amoraşi) ce privesc în sus, spre stăpânii universului. Şi multe stele, totul pe fondul unei cromatici pestriţe.
Multă vreme (până să descopăr icoana bizantină, până să încep să înţeleg Rubliov-ul tarkovskian, să desluşesc din iţele meandrelor care-i frământă pe eroii dostoievskieni) am crezut că aceasta e pictura religioasă, că aceasta e religia. Că aceasta e ortodoxia. Nici n-ai cum crede altminteri, când majoritatea covârşitoare a bisericilor ortodoxe expun, la vedere, mai ales astfel de reprezentări. (Când nu sunt – cum am văzut recent – împodobite strident cu picturi fantasmagorice, gen „învierea Domnului” asortată cu atacul catastrofal din 11 septembrie şi câteva OZN-uri, ce par decupate direct din benzile celebrelor filme SF americane Întâlnire de gradul trei şi Războiul stelelor.)
Biserica a hotărât că singura reprezentare a Sfintei Treimi este cea desăvârşită de Rubliov (care a valorificat diverse icoane ce fuseseră pictate până în vremea lui) şi totuşi, mult mai întâlnite în bisericile dreptmăritoare sunt picturile religioase necanonice, edulcorate, realist-romantice, naturaliste. Presiunea „pieţii” (a maselor ce împărtăşesc varii forme de „evlavie populară”) – se va răspunde. Dar nu e vorba şi de voinţa sigură spre kitsch, spre o pictură „umanizantă” (în raport cu hieratismul picturii bizantine) a celor cu putere de decizie şi care s-ar cuveni să ştie să facă diferenţa?
Până la urmă, desigur, contează efortul personal de căutare a Icoanei. A acelei reprezentări iconografice trans-figurative, seducătoare şi restauratoare - prin solemnitate, prin sobrietate şi, deopotrivă, printr-o cuminţenie de copil. Toată această frumuseţe „de nişă” – ne-o spune Alexander în Sacrificiul tarkovskian – s-a pierdut în vremea noastră devorată de abjecţie, derizoriu şi sordid. Şi totuşi, de aceste ferestre spre absolut (nu spre kitsch şi nici spre universuri macabre) avem nevoie acum, parcă mai mult decât oricând.
