În 1976 apărea pe ecrane încă o comedie românească lipsită nu numai de umor, ci şi de orice fel de substanţă: Serenada pentru etajul XII. Nici nu se putea altfel, câtă vreme scenariile erau sarcini de Partid - şi era un singur partid la putere. Bieţii actori (Ileana Stana Ionescu, Olga Tudorache, Florian Pittiş, Draga Olteanu, Adina Popescu în frunte cu Toma Caragiu) se chinuiau să scoată ceva – şi uneori, pentru câteva momente, chiar izbuteau - de unde nu era nimic de scos. Altfel spus, încercau şi ei să facă din rahat bici. Mai erau şi cântecele compuse de Paul Urmuzescu (şi, desigur, serenada pentru etajul XII cu care se încheie – apoteotic – filmul). Pentru că realitatea cruntă a dezastrului din 4 martie 1977 avea să contrazică prea evident mesajul propagandistic strecurat în acest film (macarale, blocuri şi iar blocuri), Serenada… a fost repede scos de pe ecrane după tragicul eveniment în care – ce ironie! - avea să-şi piardă viaţa şi Toma Caragiu.
După 33 de ani, presa centrală publică tot felul de articole-avertisment. Nu numai blocurile vechi sunt expuse pericolului de a se prăbuşi în cazul unui posibil cutremur, ci şi turnurile din oţel şi sticlă – mai nesigure chiar decât blocurile din perioada comunistă. De bună seamă, cutremure şi alte calamităţi se pot petrece oricând şi pot curma viaţa oricui. Dar parcă ele sunt singurul pericol? Tot astăzi presa internaţională comentează uciderea unei stewardese din Norvegia, soţie şi mamă a doi copii, după ce a fost bătută crunt de ucigaş. N-a fost nevoie de niciun cutremur, de niciun război ca să ajungă, sărmana, la „capătul liniei”. De-aia mi-e atât de drag acel elev al meu care afirma, cu o naivitate dezarmantă, că el ştie că este nemuritor. La anii lui frumoşi nu se gândeşte – fără să facă niciun efort în acest sens - nici la cutremure, nici la tsunami, nici la inundaţii şi nici la alte feluri de a muri, subit şi violent. Gaudeamus igitur!
