Thursday 4 March 2010

Gaudeamus igitur

În 1976 apărea pe ecrane încă o comedie românească lipsită nu numai de umor, ci şi de orice fel de substanţă: Serenada pentru etajul XII. Nici nu se putea altfel, câtă vreme scenariile erau sarcini de Partid - şi era un singur partid la putere. Bieţii actori (Ileana Stana Ionescu, Olga Tudorache, Florian Pittiş, Draga Olteanu, Adina Popescu în frunte cu Toma Caragiu) se chinuiau să scoată ceva – şi uneori, pentru câteva momente, chiar izbuteau - de unde nu era nimic de scos. Altfel spus, încercau şi ei să facă din rahat bici. Mai erau şi cântecele compuse de Paul Urmuzescu (şi, desigur, serenada pentru etajul XII cu care se încheie – apoteotic – filmul). Pentru că realitatea cruntă a dezastrului din 4 martie 1977 avea să contrazică prea evident mesajul propagandistic strecurat în acest film (macarale, blocuri şi iar blocuri), Serenada… a fost repede scos de pe ecrane după tragicul eveniment în care – ce ironie! - avea să-şi piardă viaţa şi Toma Caragiu.

După 33 de ani, presa centrală publică tot felul de articole-avertisment. Nu numai blocurile vechi sunt expuse pericolului de a se prăbuşi în cazul unui posibil cutremur, ci şi turnurile din oţel şi sticlă – mai nesigure chiar decât blocurile din perioada comunistă. De bună seamă, cutremure şi alte calamităţi se pot petrece oricând şi pot curma viaţa oricui. Dar parcă ele sunt singurul pericol? Tot astăzi presa internaţională comentează uciderea unei stewardese din Norvegia, soţie şi mamă a doi copii, după ce a fost bătută crunt de ucigaş. N-a fost nevoie de niciun cutremur, de niciun război ca să ajungă, sărmana, la „capătul liniei”. De-aia mi-e atât de drag acel elev al meu care afirma, cu o naivitate dezarmantă, că el ştie că este nemuritor. La anii lui frumoşi nu se gândeşte – fără să facă niciun efort în acest sens - nici la cutremure, nici la tsunami, nici la inundaţii şi nici la alte feluri de a muri, subit şi violent. Gaudeamus igitur!



Apostol

Lucică Mircu scrie pe Marele Ecran (blogul lui şi-al lui Richie) câteva rânduri despre Gară pentru doi (1982). Demersul său – aşa cum îl înţeleg eu - este, oricât ne-am feri de acest termen, un fel de apostolat (atunci când e pe deplin asumat) şi ţinteşte spre combaterea prejudecăţilor şi spre „luminarea” tinerilor spectatori de cinema, fideli marelui (sau micului) ecran. Fideli, oricum, Fratelui Cel Mare, căci Big Brother nu se ascunde doar în repertoriul cinematografelor sau în programele TV. Amicul meu, al cărui condei critic îl preţuiesc, crede – spune el - în convertiri, în de-spălarea creierelor, în de-tembelizare. Ceea ce este – în anumite cazuri – posibil, doar că presupună extrem de multă migală, răbdare, perseverenţă. Prin vinele (încă) tinerilor cinefili care, adesea ne-prieteni cu lectura, frecventează asiduu „marele ecran” (sau canalele TV sau navighează pe internet) curge mai ales sânge americanofil, divertismentofil, care în loc de hemoglobină are cipuri bine definite, plasate acolo în timp de fiecare producţie comercială şi comercialissimă venită de peste ocean sau fabricată oriunde altundeva – că doar patentul s-au grăbit şi alţii, ne-americani, să-l fure. Îmi vine să întreb: unde sunt producţiile comerciale de altă dată, în care mai era loc şi de puţin suflet? Dar poate că peste cincizeci de ani va veni cineva care – sătul de produsele junk - se va întreba, nostalgic: unde sunt producţiile comerciale din anul 2010, unde e Avatar-ul? Aşa că ar fi motive să ne bucurăm de gloriosul prezent în materie de entertainment. Se va putea şi mai rău, mult mai rău…

Oricum, întoarcerea spre tezaurul clasic de valori – nu numai în ceea ce priveşte filmele – mi se pare de bun augur. Lucică o numeşte întoarcere spre trecut, spre „antichităţi” (asta e eticheta sub care şi-a adăpostit articolul); pentru mine este pur şi simplu o întoarcere spre Frumos, spre Valoare, spre Artă, spre Sine până la urmă…

Percutissimo

Marţi seara am ajuns, cu Theodor, la concertul-eveniment susţinut de percuţionistul Doru Roman împreună cu ansamblul pe care-l conduce, „Percutissimo”. Toţi compozitorii cântaţi în program mi-au fost necunoscuţi: G. Mălăncioiu (Katharythmos), M. Ford (Capricio), P. Spiesser, R. Washburn (Pent-Agons), N. Jivkovic (Trio per uno – partea I), M. Colgrass (Inventions on a Motive), H. Ovcharenko (What the Shaman Saw), M. Minoru (Marimba Spiritual – partea a III-a). Unele piese - mai ample, mai elaborate, precum ultimele două - ne-au impresionat mai mult. În deschidere, compozitorul Gabriel Mălăncioiu a prezentat, pe scurt, lucrarea ce urma să-i fie cântată – un opus năvalnic spre final, o împletire de „catarsis” şi „ritm”. La un moment dat, Doru Roman a anunţat că la Jimbolia, cu sprijinul primăriei de acolo, se pregătesc nu mai puţin de o sută de … toboşari. O parte din ei au fost prezenţi în sală.

La Filarmonică erau, cred, peste două sute de spectatori. Întotdeauna când sunt la concert mi se pare că ar putea (ar trebui) să fie mai mulţi, chiar atunci când sala e plină…


P.S. În timpul unei lucrări, începe deodată să sune, insistent, un telefon mobil. Posesoarea, o bătrânică mai uitucă (şi mai neîndemânatică), se tot chinuia să-l facă să tacă. Atunci când a prefaţat următoarea lucrare, Doru Roman a ţinut să adauge (pentru cine are urechi de auzit) că partitura nu conţine niciun fel de sunet de telefon mobil…