Nagging fan

Citesc, în recent reeditatul volum (la Editura Humanitas) dedicat actorului Victor Rebengiuc, câteva rânduri – ce mi-au stârnit hohote de râs - semnate de un alt actor: Şerban Ionescu. Este o amintire din timpul filmărilor la Pădureanca (regia: Nicolae Mărgineanu), unde cei doi actori au fost parteneri. După vreo trei săptămâni de filmare – povesteşte Pelicanul (alias Şerban Ionescu) – s-a organizat o vizionare la un cinematograf din Arad. Rebengiuc zice: „Măi Pelicane, e o persoană aicea care apare mai des în film decât noi!” Era vorba despre o doamnă ce „făcea figuraţie şi ba gătea, ba jumulea curcani, ba gâşte, ba găini de curte”. În ziua următoare, persoana respectivă era din nou pe platou şi, apropiindu-se de Victor Rebengiuc, zice: „Domnule Victor, nu doriţi un ceai, un soldăţel?” - soldăţel, în Ardeal, înseamnă o bucăţică de pâine cu slănină. Străduindu-se să fie amabil, Rebengiuc răspunde: „Nu doresc nimic!” O jumătate de oră mai târziu, aceeaşi femeie insistă: „Nu doriţi un nescafé, o dudă, o măslină, ceva?” Rebengiuc sec: „Vă rog frumos nu vă deranjaţi, nu doresc nimic.” Apoi, către Şerban Ionescu: „Pelicane, hai să plecăm douăzeci de metri mai încolo, să scăpăm de cucoana asta şi să ne vedem de treabă.” Mereu insistentă, doamna nu se lasă şi se duce după ei: „Domnule Rebengiuc, nu doriţi o prăjiturică, vă rog mult...” Reacţia lui Rebengiuc: „Domnişoară dragă sau doamnă dragă, nu vă supăraţi, eu sunt o persoană dezagreabilă şi v-aş ruga foarte mult să-mi menajaţi această degrabli ... dezabliea ... dezgrablea ... dez ... du-te-n pizda mă-tii...”

Thicker than steel

Răutatea gratuită nu e de la lut, ci de la diavol. Suntem patruzeci în celulă şi avem numai trei linguri prăpădite de care abia ne putem folosi. După ce şeful camerei e scos din celulă, se găsesc la el sub saltea vreo zece linguri bune. Răutatea combinată cu prostia dă un produs mai dens ca oţelul îmbogăţit cu wolfram, tungsten, mangan...

(Nicolae Steinhardt - Jurnalul fericirii, p. 221)

Iarnă, n-ai să poţi

Iarnă, n-ai să poţi

music: Adrian Enescu / voice: Cornel Fugaru

iarnă albă fără flori,

fără căldura din culori

n-ai să poţi nicicând

nicicând să înlocuieşti

aprinsa vară, focul ei

doar cu roşul din scântei

nu poţi aduna vraja verii

soarele-aducând cerul serii

nu poti să-l înlocuieşti

unde-i cărarea ce-o ştiam

şi pân’ la ziuă o-nsoţeam

printre flori

iarnă albă, ai ascuns

drumul pe care am ajuns

să cunosc zâmbind zâna verii

care prefăcea glasul zării

în vis şi în cântece

unde e, unde e zâna

care mi-a întins într-o zi mâna

iarna eu o chem

Dor de ţară

Cei care au plecat din România sunt fie înrăiţi şi dornici să asimileze cât mai grabnic noua cultură ce i-a adoptat, fie neîmpăcaţi cu noile realităţi. Probabil că tot el, timpul, va decide încotro se vor înrepta. Rămâne-vor acolo, sau se vor întoarce acasă? În Semnul şarpelui (1981, regia Mircea Veroiu, scenariul Mircea Micu, după romanul său, Patima) există un personaj – Americanul (jucat strălucit de Mircea Albulescu) – care, imediat după WWII (prin 1945) se întoarce în ţară din America. Motivul? N-a mai suportat rutina în care intrase: trebuia, zi de zi, să informeze nişte bătrâni români stabiliţi în SUA, despre ce se întâmplă în ţară. Pentru aceasta le citea, la telefon, principalele ştiri / actualităţi din ziarele sosite peste ocean. Cu un aer foarte cool, Americanul recunoaşte că s-a săturat să facă acelaşi lucru (pentru care primea bani frumoşi) în fiecare zi. Obosise. Iar ceea ce-l supărase peste poate era tocmai refuzul acelor români ca şi el de a-l vedea, de a-l întâlni măcar o dată. „Aici - îmi scrie un român pe care neajunsurile din ţară l-au împins să aleagă calea exilului, tocmai în Canada - mă mir zilnic cum a reuşit nefârtatul să rupă legăturile între oameni. Fiecare trăieşte în propria singuratate, în propria cuşcă...Iar dacă iese careva de acolo e pentru lucruri necugetate - că îşi dau mâna...I-a speriat rău Biserica Catolica, ce înapoiaţi mi se par!”. Acest român mai spune: „Ştiu că România nu are ce-mi oferi.” – dilemă ce-mi aminteşte de drama lui Tarkovski, după ce s-a stabilit în Occident: Acasă [în Rusia] nu mă pot întoarce, aici nu pot trăi. Îmi amintesc de refrenul melodiei din genericul final al filmului Ringul: Strada asta nu-i a mea, n-o împart cu nimenea.

Trebuie să recunosc, la rându-mi, că înţeleg amărăciunea unei astfel de experienţe. Şi mie mi-a fost tare dor de casă în cei trei ani jumate cât am stat în Belfast, UK. Atunci aveam să descopăr definitiv tezaurul fără de preţ al muzicii Mariei Tănase ori Ioana Radu, al cântecelor lui Dumitru Fărcaş etc. Ce-am găsit când m-am întors acasă? O lume şi-o ţară în care ţiganii mişună peste tot şi fac legea. Un dezinteres iute-crescător pentru studiu, pentru suflet (cum patetic se spune) în ţara ce odionoară era a doinelor. Acum e a manelelor şi-a politicienilor demagogi (deveniţi – alături de vedetele pop, de fotbalişti – modele comportamentale şi idoli pentru tineri şi nu numai) care de care mai naţionalişti ori mai internaţionalişti („europeni”), a loisir-ului deşănţat.

Până una-alta un nou stat prinde contur în Europa: Kosovo. Proclamarea independenţei sale, acum trei zile, a stârnit valuri de prosteste, dar şi de bucurie. Se aşteaptă (mâine) un miting de amploare în Belgrad. Pesimiştii cred că un război (de mai mare anvergură decât cele din Bosnia şi Croaţia) n-ar trebui să vină ca o surpriză. Other pretty villages, other pretty flames...

Kolya

Am urmărit, cu elevii mei de-a zecea, Kolya (o producţie cehă, laureată în 1996 cu Oscar pentru cel mai bun film străin). Unul dintre ei a făcut un comentariu vulgar (două-trei cuvinte care zugrăveau, ce-i drept, în varianta hardcore o situaţie delicată, prezentată implicit în film) care m-a iritat. După ore şi-a cerut scuze (e un băiat isteţ) şi a zis că nu ştie cum de i-a scăpat. After all, ca dascăli avem menirea de a ne ocupa mai cus eamă de oaia pierdută. Îmi tot spun că trebuie să fiu mai răbdător, să nu mă enervez repede...E formidabil aluatul acestor tineri care se poate – încă – modela, încă e moale. Chiar dacă globalizarea-şi spune cuvântul şi în cap au doar loisir: filme amercane de ultimă şi penultimă oră, muzică dansantă şi computer games.

Steinhardt: Ce mă faceam dacă nu eram nebun (următor convertirii sale la Ortodoxie)? Înnebuneam, îi răspunde raţiunea. Nebunia nebunului e – dintotdeauna - nebunia ce nu se acordă cu nebunia celor mulţi. Nebunia de a crede că „pentru a ne primi la El, Hristos nu pune nicio condiţie prealabilă, absolut niciuna. Noi însă când devenim ai Lui ne lepădăm de necurăţie nu din obligaţie, ci dintr-o nespusă ruşine şi dintr-o elementară bună-cuviinţă”.

Spre seară o vizităm, cu maică-mea, pe Mira (acum în convalesenţă) şi, pe drum spre concertul de la filarmonică (Sonatele pentru pian de Haydn: 32,36,37,40,49,50 interpretate de pianistul zgribulit Andrei Deleanu, care, între piese, îşi încălzea degetele îngheţate la radiatorul adus pe scenă) aflu de la Raluca despre plecarea la stele a mamei lui OB. După concert am vizitat-o pe O şi am găsit acolo alţi câţiva prieteni alături de care am citit Psalmi şi nişte rugăciuni. Mesajul psalmilor era – cum altfel? – memento mori. În Kolya (revăzut azi), băieţelul rus de cinci anişori e în vană (face baie) şi, cu duşu-n mână, vorbeşte (îşi imaginează el) cu bunică-sa care tocmai murise. Printre lacrimi îi cere să vină la el. Iar cablul duşului seamănă izbitor cu un cablu de telefon, la fel si rozeta din vană ce devine, pentru el, disc pentru cifrele telefoanelor vechi. Bunica (plecată să se odihnească în „lumea de dincolo”) nu răspunde, iar micul Kolya azvârle dezamăgit duşu-n apa din vană. Prima sa lecţie de memento mori.