“Etica scriitorului de a sancţiona compromisurile unde îşi are limitele? Ce criterii îşi descoperă când istoria o provoacă?” – iată o întrebare (adresată de Zaharia Sângeorzan monahului atipic – şi prin aceasta foarte simpatic - Nicolae Steinhardt) extrem de actuală şi azi. Răspunsul lui Steinhardt este, cum altfel, învăluit de dreapta socotinţă pe care o preţuia atât de mult: „Există fireşte nuanţe şi lucrurile se cuvin cercetate de la caz la caz.” Dar – atată N.S. – „compromisurile nu constituie numai o problemă etică, sunt şi o primejdie profesională.” Ca să fie mai convingător, îl citează pe Andrei Tarkovski, care spunea: „Cine face un film de convenienţă şi compromis cu gândul că apoi va dobândi dreptul de a face unul liber se înşală amarnic: în veci nu va mai fi în stare de aşa ceva.”. Şi încă, folosind o comparaţie shocking, spune, în stilu-i inconfundabil, monahul de la Rohia: „E la fel ca pentru animale: o iapă ori o căţea de rasă care s-a spurcat nicicând nu va ma da un mânz pursânge ori un câine de rasă, măcare că se împerechează cu un animal de soi bun. Tot aşa sida (aids) ne învaţă că ne culcăm nu numai cu persoana cu care efectiv avem raportul sexual, ci cu toţi sau toate cu care partenerul sau partenera noastră a avut cândva relaţii.” Concluzie: „Compromisurile şi ele spurcă iremediabil, ne prind şi ne afundă adânc în – vorba lui Croh. – porcăria generală. Prezintă aşadar un pericol dublu: etic-estetic, ne prind în curentul ticăloşiei de unde nu mai încape scăpare. Haţ!”Întrebare care se pune acum, în această nouă „porcărie generală” (din România post-comunistă, „pluralistă”, „democrată”, iar din 2007, membră UE) este: cine nu s-a spurcat, cine nu e atins de sida minciunii, mediocrităţii şi derizoriului. Unii oferă – de la amvon – exemple explicit: actori înfierbântaţi de vinul naţionalismului ce visează, şi ei, la o Românie „ca soarele de pe cer”. Eu încă mai caut...
