De la Stuart, din Anglia, primesc deunăzi vestea că tatăl său octogenar a trecut la cele veşnice, după o dureroasă luptă cu leucemia. Mi-a trimis nişte poze cu fraţii şi surorile lui la reşediţa olandeză a tatălui lor muribund. Doctorul – zice Stuart – i-a dat numai patru zile şi aşa a fost. Dar ultimele zile şi le-a petrecut înconjurat de fii şi fiicele lui.Este mare lucru să-ţi asumi o familie numeroasă, însă o grozăvie şi mai mare e să o păstrezi alături de tine până în ultima clipă, până la ultima suflare. Şi să te muţi la cele veşnice cu demnitate. Scena despărţirii de tată, descrisă de amicul meu englez (pe care l-am cunoscut în vara trecută, când am fost în Albion cu un proiect organizat de şcoala mea, la Plymouth), mi-a amintit brusc de secvenţa de început din Zemljia (Pământ) de Dovjenko, în care un rus bătrân cu barba albă îşi dă duhul printre ai săi, înconjurat de mormane de mere (cu care se vor hrăni ulterior şi Paradjanov – în Umbrele strămoşilor uitaţi - şi Tarkovski – în Copilăria lui Ivan) şi de un copilaş pe care îl priveşte cu duioşie. Poezia acestei secvenţe îl va hrăni, peste şi mai mulţi ani, şi pe creatorul videoclipului Return to Innocence din repertoriul Enigma. Cele descrise de Stuart mi-au mai amintit de Les invasions barbares, filmul tragi-comic al lui Denis Arcand, şi de A şaptea pecete a lui Bergman, cu neuitatul dans final al personajelor, împreună cu...„cel cu coasa”, care câştigă mereu la jocul de şah.
De curând am revăzut Umbrele soarelui şi am regăsit acelaşi pattern: relaţiile de familie (dintr-o altă familie numeroasă). Filmul lui Veroiu – cu plaja lui sonoră (Adrian Enescu) din zona Vangelis-Jarre, cu imaginile electrizante (Anghel Decca), cu chipul lui Dragoş Pâslaru, al Anei Ciontea şi al Leopoldinei Bălănuţă, cu – last, but not least – cuminţenia personajelor interpretate de ei, este copleşitor şi, pour moi, dureros de dulce prin mesaj: reîntregirea familiei.
