Unul din spectatorii tineri cei mai vii, mai entuziaşti, mai maturi pe care i-am întâlnit la proiecţiile de filme pe care le-am organizat sub umbrela ASCOR în octombrie-decembrie 2008 este Ionuţ. Pentru un elev în ultimul an de liceu, Ionuţ e deosebit de precoce. Când ne-am văzut prima oară, am crezut că are aproape 30 de ani. După vizionarea
Concursului, Ionuţ a fost aproape la fel de entuziast ca monahul de la Rohia, atunci când a scris poate cea mai frumoasă cronică a filmului: „
Fiul echipei”. Vreo două fete evlavioase (pe care amicul unui amic le numeşte „vipere cu batic”) ce nu stăpânesc limbajul cinemtografic s-au arătat indignate de unele cadre din filmul lui Piţa - probabil cele în care două personaje, vorba lui aceluiaşi Nicolae Steinhardt, „fac dragoste ca dobitoacele, pe apucatelea”. Observaţia lui Ionuţ (care,
nota bene, n-a prins „epoca de aur” a socialismului) mi s-a părut deosebit de pertinentă: sunt atâţia care nu pot trăi fără bastonul de mareşal plimbat milităreşte pe şira spinării şi, pentru că societatea totalitară s-a prăbuşit, caută cu voluptate reflexele inchizitorii în Biserică. Zilele trecute m-am bucurat să-l reîntâlnesc prin centru (pe lângă biserica piaristă) şi mi-a spus că orice sistem are nevoie de provocări (violente, dacă trebuie) pentru a-l testa: dacă e de porţelan se va sparge negreşit, însă dacă e de diamant nu i se va întâmpla nimic. E, cum ar veni, asemenea frigiderelor sovietice, care – spune o anecdotă - îşi primeau botezul CTC-ului (controlul tehnic de calitate) după ce fuseseră aruncate de la etaj.
Există, aflu de la Costi, nişte aparate numite
screen readers prin care nevăzătorii pot avea acces la conţinutul textelor în format electronic. În sit-ul
dictionary.com găsesc următoarele explicaţii: „A screen reader is a text-to-speech system, intended for use by blind or low-vision users, that speaks the text content of a computer display.” În viaţa de zi cu zi există o inflaţie de
screen readers ambulanţi pe post de „predicatori” şi de „interpreţi” pentru textele din bietele noastre suflete care sunt, vai,
lost in translation. Şi-atunci intră-n scenă ei, aceşti „cititori de suflete şi de inimi” care, asemenea evangheliştilor ce caută prozeliţi, vor să îi „convertească” pe cei care nu văd „lumina” şi nu se află „pe cale”. Tot ce le putem spune acestor „învăţători” este:
Hey, teachers, leave the kids alone! Aceşti dogmatici de serviciu n-au niciodată odihnă şi lucrează în trei schimburi. Ei ştiu întotdeauna (mai bine decât tine, desigur) ce e bine şi chiar mai bine, căci tu ai „solzi” pe ochi şi – hipnotizat de agenţii lui Ucigă-l toaca - nu vezi, nu înţelegi, nu acţionezi şi nu te conformezi aşa cum se aşteaptă
ei. Pentru că
life is too short încerc să mă feresc pe cât pot – pe mine şi pe familia mea - de sfaturile şi dădăcelile lor. Uneori, pisălogeala lor nu reuşeşte decât să mă enerveze. Dar o iau de la capăt şi-mi spun că n-am de ales şi trebuie să rezist cu orice preţ tentativelor de
brainwashing, de oriunde ar veni ele. Chiar şi atunci când sunt animate de cele mai bune intenţii.
Că omul are nevoie de
metanoia, de
convertire şi de
primenire sufletească e evident şi cred că, în sinea sa (cel puţin), oricine recunoaşte aşa ceva. Întrebarea e:
cum? Aici, în mijloacele de „convingere” (sau „seducţie”) stă toată taina. Pentru că nu există o reţetă universal valabilă. Şi chiar dacă am admite că există
o singură reţetă, organismul omului, creşterea sa interioară, reacţia sistemului său imunitar la truisme şi lozinci, puterea sa de înţelegere a jocului secund şi a celor nevăzute sunt (au fost şi vor fi) diferite. Astfel că omogenizarea, uniformizarea şi înregimentarea nu ajută la nimic. E nevoie de o îndelungă cercetare şi de o decantare a celor „îngurgitate”, de o procesare a informaţiei care se petrece însă exclusiv la nivelul conştiinţei personale. Este vorba, până la urmă, de „războiul nevăzut” al fiecăruia dintre noi, de „pedeapsa” şi de fierberea noastră „în suc propriu” (asemenea experienţei regeneratoare a lui Raskolnikov din romanul dostoievskian) pentru ca să renaştem progresiv, să trecem pe nesimţite dintr-o lume într-alta, într-o realitate nouă, necunoscută de noi până atunci.
Zilele fierbinţi ale lui decembrie 1989. Ca toată România, stăteam şi eu – împreună cu amicul Dan Voinea, cu alţi soldaţi, gradaţi şi ofiţeri – cu ochii non-stop pe televizor. Doar se transmitea revoluţia „în direct” ... Atunci, într-una din serile târzii ale acelui decembrie însângerat, aveam să văd la Televiziunea Română Liberă (asta îi era titulatura) un videoclip (prefaţat de Cristian Ţopescu) în care Loredana Groza făcea play back la megahit-ul autohton Bună seara, iubito (apărut în 1988), iar imaginea ei fusese mixată cu scene dramatice din câmpul de luptă care, at the time, fusese centrul Bucureştiului. „Lipeala” a prins atunci (datorită versurilor: „bună seara iubito, pot să-ţi spun prin cuvinte / că puţine mai sunt pe pământ lucruri sfinte, că intră iubiri prematur în morminte etc.”), chiar dacă azi majoritatea tinerilor nu pricep conexiunea. 
