Celor ce ar susţine că poezia, în veacul XXI, nu mai e decât o dulce amintire, le-aş răspunde că se înşeală, iar ca dovadă le-aş oferi spre lectură versurile Ancăi Mizumschi apărute sub titlul Acvariu în volumul Poze cu zimţi,la Editura Brumar:
De când ai plecat, locuiesc într-un acvariu mă aşez în rând odată cu ceilalţi să mă uit pe geam la corpul meu care se culcă din când în când cu bărbaţi mult mai tineri
De când ai plecat, mă mişc separat cu spatele la zidul de sticlă şi în fiecare zi lumina trece prin mine ca un glonţ
De când ai plecat, trăiesc într-o expoziţie de fotografie în care amprentele degetelor tale pe pielea mea s-au transformat în vitralii
În Professione: reporter (1975) regizorul incomunicabilităţii (care a sfârşit răpus de propria-i plictiseală), Michelangelo Antonioni, crează un personaj care îşi asumă o altă existenţă. David Locke (Jack Nicholson) este un reporter de război (un fel de Adelin Petrişor de-al nostru) şi, când descoperă că un bărbat din camera de hotel învecinată moare (suntem undeva în Africa de Nord, într-o regiune deşertică), îşi falsifică paşaportul şi toate documentele. Începe apoi o nouă existenţă (preluând datele decedatului, cu care avea destule trăsături fizice în comun), dându-se drept altcineva. Ce provocare, nu? Sounds exciting indeed.
Revenind la vremurile actuale, mă uit la forumurile de discuţii de pe net şi mă îngrozesc să văd cu câtă uşurinţă oamenii proferează injurii, calomnii etc. sub acoperirea anonimatului ori a pseudonimelor. Scriind (mai ales în necunoştinţă de cauză, adesea resentimentar) de capul lor (şi fără niciun Dumnezeu), defulându-se, bătând câmpii. Aşa se procedează atunci când comunicarea – mijlocită de tehnologie – nu se mai face „faţă către faţă”. Scrii orice-ţi trece prin cap, că tot nu te vede nimeni, uitând că nu se cuvine a gândi (apoi a rosti, a făptui) cele necuvenite nici chiar atunci când nu te vede nimeni. Şi uite cum, sub umbrela anonimatului, with a click of a mouse, ne amăgim că – asemenea personajului din Professione: reporter – ieşim din pielea noastră şi devenim brusc judecători, profeţi, psihologi, oameni de bine, clarvăzători etc. Fără să avem curajul să ne prezentăm: ăsta-s io, aşa mă cheamă, uite ce am de spus. Dar cine să se mai gândească azi (când omul nu prea mai are nimic de spus şi - din plictiseală - îşi schimbă sexul, identitatea, partenerul de viaţă etc.) la asumarea propriei identităţi?...
Cu ce rămânem după 2023 (III)
-
*Anul 2023 încă nu s-a încheiat pentru unii. Lucrează încă la deconturi
pentru că, și asta am auzit în cor, a fost un an cât trei. Alte voci spun
că anul...
-
*David Byrnes' American Utopia* (Spike Lee, 2020, USA)
Ben Livant says:
James Brown meets the Blue Man Group as conducted by the love child of Mr.
Spock ...
Alina-Maria Dumbravă Roetzer
-
Născută în 1980 la Bucureşti, Alina-Maria Dumbravă (căsătorită Roetzer) ia
primele lecţii de pian la vârsta de 5 ani, descoperind pe parcursul Şcolii
de ...
My Favorite Films of 2018
-
Despite having more than a handful of fairly significant blind spots in my
viewing (*Happy as Lazzaro*, *The House That Jack Built*, *Dead Souls* and *The...
“Periferic”. Contra cronometru
-
Click pe imagine pentru a vedea filmul!*Regizat de Bogdan George Apetri şi
cu Ana Ularu în rolul principal, “Periferic” (2010), unul din cele mai de
succe...
Adresă nouă: www.mihailneamtu.org
-
Pentru cei care doresc să vadă prelungirea antreprenorială și culturală a
acestui vechi blog, vă rugăm să poftiți la adresa:
http://www.mihailneamtu.orgPos...
Curs de cinematograf (1932)
-
Numele lui D. I. Suchianu în promenada timpului înceţoşat de grabnice
mediatizări efemere sau îmbibat de subiecte bombastice, are mici şanse să
mai fie c...