Thursday 30 April 2009

Acvariu

Celor ce ar susţine că poezia, în veacul XXI, nu mai e decât o dulce amintire, le-aş răspunde că se înşeală, iar ca dovadă le-aş oferi spre lectură versurile Ancăi Mizumschi apărute sub titlul Acvariu în volumul Poze cu zimţi, la Editura Brumar:


De când ai plecat,
locuiesc într-un acvariu
mă aşez în rând odată cu ceilalţi
să mă uit pe geam la corpul meu
care se culcă din când în când
cu bărbaţi mult mai tineri

De când ai plecat,
mă mişc separat
cu spatele la zidul de sticlă
şi în fiecare zi lumina trece prin mine
ca un glonţ

De când ai plecat,
trăiesc într-o expoziţie de fotografie în care
amprentele degetelor tale pe pielea mea
s-au transformat în vitralii

No place, no name, no number

În Professione: reporter (1975) regizorul incomunicabilităţii (care a sfârşit răpus de propria-i plictiseală), Michelangelo Antonioni, crează un personaj care îşi asumă o altă existenţă. David Locke (Jack Nicholson) este un reporter de război (un fel de Adelin Petrişor de-al nostru) şi, când descoperă că un bărbat din camera de hotel învecinată moare (suntem undeva în Africa de Nord, într-o regiune deşertică), îşi falsifică paşaportul şi toate documentele. Începe apoi o nouă existenţă (preluând datele decedatului, cu care avea destule trăsături fizice în comun), dându-se drept altcineva. Ce provocare, nu? Sounds exciting indeed.

Revenind la vremurile actuale, mă uit la forumurile de discuţii de pe net şi mă îngrozesc să văd cu câtă uşurinţă oamenii proferează injurii, calomnii etc. sub acoperirea anonimatului ori a pseudonimelor. Scriind (mai ales în necunoştinţă de cauză, adesea resentimentar) de capul lor (şi fără niciun Dumnezeu), defulându-se, bătând câmpii. Aşa se procedează atunci când comunicarea – mijlocită de tehnologie – nu se mai face „faţă către faţă”. Scrii orice-ţi trece prin cap, că tot nu te vede nimeni, uitând că nu se cuvine a gândi (apoi a rosti, a făptui) cele necuvenite nici chiar atunci când nu te vede nimeni. Şi uite cum, sub umbrela anonimatului, with a click of a mouse, ne amăgim că – asemenea personajului din Professione: reporter – ieşim din pielea noastră şi devenim brusc judecători, profeţi, psihologi, oameni de bine, clarvăzători etc. Fără să avem curajul să ne prezentăm: ăsta-s io, aşa mă cheamă, uite ce am de spus. Dar cine să se mai gândească azi (când omul nu prea mai are nimic de spus şi - din plictiseală - îşi schimbă sexul, identitatea, partenerul de viaţă etc.) la asumarea propriei identităţi?...

Yearnings

1986

music: Anton Şuteu

feat.: Aurora Andronache (1-6)

  1. Mother’s Song
  2. Memories
  3. The Sea
  4. Song for a Flower
  5. Calling
  6. Reverie
  7. Spiral