Tuesday 27 July 2010

9 zile dintr-un an

● Ziua întâi, a doua şi a treia

Drumul spre Lupşa. Reîntâlnirea cu oameni dragi. Discuţii „de taină” în curtea mănăstirii şi în incredibilul pangar organizat de Pr. Simion. Este, lucrarea sa, un pariu câştigat (cu dictatura kitsch-ului cvasi-general), o demonstraţie că se poate şi aşa (cum scria, la superlativ, Costion Nicolescu, în comentariul său) într-o vreme când norma este cu totul şi cu totul alta. Nu mai miră pe nimeni mulţimea de cărţi şi obiecte bisericeşti ce gâdilă „evlavia populară” - o manelizare generală pe tarabele din incinta mânăstirilor ce pare să arate că „numai banii care se încasează în acest fel contează, că nu are deloc importanţă faptul că se deversează în casele şi in viaţa oamenilor toate aceste obiecte urâte, jignitoare, agresive, stridente, pestriţe”. „Eu cred că ne aflăm în aceeaşi situaţie cu aceea când Hristos a lua biciul şi i-a alungat pe negustori din templu (Luca 19, 45-46 ). Biserica este chemată să fie peşteră a Naşterii lui Hristos, iar nu peşteră de tâlhari. Dacă nu cumva noi suntem chiar şi mai rău. Aceia măcar nu se pretindeau creştini, aşa cum ne pretindem noi. Ba, încă şi ortodocşi, pentru care imaginile iconice ar trebui să fie mărturie nesmintită a identităţii lor înalte întru dreaptă credinţă.” – scrie Nicolescu.

La pangarul din Lupşa găsesc un volum (apărut recent la Editura Eccesiast) pe care l-am tradus, acum zece ani, pentru un site ortodox: Calea de la Protestantism la Ortodoxie. Mărturia de credinţă a unui Baptist convertit la Ortodoxie de Carl Carlton. Ce-i drept, cu câteva luni în urmă, un preot din Sibiu m-a rugat (prin email) să revizuiesc puţin traducerea aceea în vederea publicării ei în volum. Dar apoi nimeni nu mi-a semnalat apariţia cărţii.

Răsfoiesc, în acelaşi cochet bookshop din incinta mănăstirii, un articol în care Mircea Platon - ferm şi argumentat – îi dă replica lui Cătălin Avramescu. Acesta visează (următor unei vizite în Scoţia) o Românie protestantă, calvină. Numai aşa, scrie înflăcărat Avramescu, vom scăpa de sărăcie, de înapoiere, de mitocănie, de o ortodoxie a „formelor fără fond”…Prin satele şi oraşele României zăresc nu puţine temple (case de rugăciuni) plantate după chipul şi asemănarea teologiei reformate, calvine, (neo)protestante. În repetate rânduri, la ieşirea din localităţi mi-a fost dat să văd plăci cu inscripţia „Dumnezeu să vă binecuvânteze”, ce trădează orientarea confesională a stăpânirii. Şi poate că fenomenul – excepţional, extra-ordinar – de la Lupşa (sau Cebza sau, cum aveam să aflu, Nera) este răspunsul cel mai potrivit, cel mai cuminte, adresat unei norme obosite şi pervertite (acea ortodoxie a „formelor fără fond”). Este, de fapt, adevărata şi singura reformă posibilă (şi vrednică de mirare) din Biserică: aceea din interior.


● Ziua a patra

Popas de o zi la casa de vacanţa a lui Luci şi Anca. Sus în deal, o casă, o curte, un barbecue. În nocturnă, un schimb de păreri – încins de un deţ de ţuică prefriptă – despre cât cinema pur-sânge e în filmele lui Woody Allen sau Cristi Puiu. Când tocmai dezbăteam cum stă treaba cu şmecheriile pulp fiction regizate de acest D.J. celebru (aşa-l numeşte Luci pe Tarantino), şi-a făcut apariţia o vietate cu ţepi. Ariciul de la miezul nopţii ne-a trimis la culcare.


● Ziua a cincia

Prin Sibiu, spre Olăneşti. De pe terasa pensiunii unde am înnoptat se putea zări tricolorul fluturând pe turla bisericii pravoslavnice. Deodată, nevăzute megafoane răspândeau aievea triumfaliste discursuri patriotice despre ţară şi neam. Dacă vocile tribunilor naţiei erau doar închipuire – închipuirea mea - şlagărul Epocii de Aur, Magistrala albastră (cântat de Mirabela Dauer şi Dan Spătaru) era, printr-o ciudată combinaţie random de playlist, o realitate. Nu mai auzisem această melodie propagandistică de douăzeci de ani. Am reascultat-o acum, când orice referinţă la „trecutul de aur” al României e cool. De ce m-ar mira? Sondajele de opinie arată că peste 40% din români l-ar realege preşedinte pe Ceauşescu.

Avem TV în cameră. Profit şi zappez. Mă opresc la o emisiune în care invitat este un american de vreo 40 de ani. Fusese protestant şi acum e … preot ortodox. E, aflăm, însurat cu o româncă şi au doi copii. S-au stabilit – spre stupoarea multora - în…România.


● Ziua a şasea

Drumul spre Pătrunsa dus-întors. Pentru Raluca, deşi l-a avut în braţe pe Ioan, a fost ca un mers pe ape. Pentru Ioan a fost un coming home. Cu un an în urmă – precum Gary din Get Out, avea să-şi făurească el întâiul rai: cel din pântecul matern. La momentul cuminecării a râs. I-am revăzut pe Monah şi pe Ghiţă aka Petre.

Stop-over la Râmnicu Vâlcea. Mă sună AE să-mi semnaleze un interviu cu Dan Nuţu. În „actul trei” al vieţii sale, actorul din Meandre şi 100 lei (ambele regizate de Mircea Săucan) dă Cezarului ce-i al Cezarului: „Săucan era un regizor special pentru că era şi foarte special ca om. Pe mine nu mă ducea pe atunci mintea la ce avea el în cap sau de ce mi-a dat sa spun în Meandre din „Cartea junglei” de Kipling. Realizările lui, care erau total novatoare pentru vremea respectivă (chiar mult peste Pintilie sau Ciulei), erau - păstrând proporţiile - similare cu ce făcuse Orson Welles. Mă refer la noutatea pe care a adus-o.”


● Ziua a şaptea

Go West. După o escală scurtă la mănăstirea Dintr-un lemn, oprim la pensiunea „Moara viselor” din Vaideeni. Ne revedem cu Petre la un han. Ca apoi, după ce pleacă, să mă trezesc cu o femeie la masă la noi, întrebându-mă dacă e actor şi cum îl cheamă. Îi spun. Zice că bărba-su’ (care e cu vreo zece ani mai vârstnic) l-a recunoscut, că e „din vremea lui”. Puţin mai târziu îi spun lui Petre că a fost (oarecum post factum) recunoscut. Îmi răspunde că exact în spatele hanului acela, în urmă cu aproape 30 de ani, filmase o scenă din Imposibila iubire. Personajul lui, un ticălos din „era ticăloşilor”, suferea o surprinzătoare metamorfoză: dintr-un ţărănoi necioplit devenea, parvenit, un activist de partid intrigant şi pus pe turnătorii. Era (şi este) „omul zilei”, chiar dacă „meniul zilei” e altul acum.


● Ziua a opta

Drumul înapoi, via mănăstirea Nera. Şoselele sunt, în continuare, unele ciuruite de gropi (cele care duc la Polovragi sau unele din Caraş-Severin ce duc la Herculane), altele netede ca-n palmă. Ajungem la Nera. În curtea mănăstirii dăm de preotul ortodox (pe care-l văzusem cu trei zile-n urmă la TV) din SUA, cu tot cu ai săi. Ca şi cum s-ar fi coborât de pe micul ecran…

Peste noapte găsim loc la o pensiune, dar camera noastră - din construcţie - nu are niciun geam.


● Ziua a noua

Ne trezim devreme să ajungem la slujba matinală ce începe, la Nera, la ora 04.30. Corul maicilor e, parcă, din altă lume. După o gustare pornim spre Deta, unde îmi vizitez neamurile. Trec şi pe la cimitir, să-mi salut bunicii dinspre mamă şi unchiul. O ultimă escală (mănăstirea Cebza) şi ajungem acasă. Abia atunci resimţim oboseala. Dar a meritat.