Ionel, Ionelule

Tatiana şi Claudiu ne povestesc despre copiii unor amici de-ai lor care seamănă izbitor cu Ionel (ăla micu’ „îmbrăcat ca maior de roşiori, în uniformă de mare ţinută” şi care i-a pus marmeladă-n şoşoni musafirului din schiţa Vizită), dl. Goe („puişoru’ mamii”, „marinerul cel simţitor”, care e „ceva de speriat” cât e de deştept) ori poate chiar cu Bubico ai lui nenea Iancu. Ceea ce – fără îndoială - catalizează însă zburdălnicia şi năzdrăvănia copiilor de azi (dar numai a lor?) este cutia Pandorei veacului XX: televizorul (cu variantele sale: cinematograful sau internetul), lăsat în eprmanenţă la discreţia noilor specimene de Ionel şi dl. Goe. Dincolo de gene şi alţi factori mai mult sau mai puţin importanţi în formarea unui tânăr, rămâne impactul decisiv produs asupra minţii şi sufletului copiilor de imaginile din monitoare şi ecrane de cinema. De mesajele – zic psihologii – subliminale pe care le preluăm chiar fără să ne dăm seama. Nicicând înainte aceaste „invazii barbare” n-au fost mai pârjolitoare şi n-au sluţit mai tare viaţa omului. Asediul lor e acum total, generalizat. Atacă din toate părţile. Şi nu iartă pe nimeni, indiferent de vârstă, de profesie, de sex, de convingeri etc. Sigur, toate aceste manifestări sunt, într-un fel, parte din „scenariul mântuirii”, la fel cum e şi ispita cu multele ei feţe. Finalul poate fi – dacă reuşim, până la urmă să vedem, să înţelegem – ca-n Zapping. Putem – cu o hotărâre dată de sus, de undeva – să spunem nu „ielelor” din monitoare cu un singur click (ori cu apăsarea butonului off de pe telecomandă). Ar fi primul pas dintr-o lungă metanoia întru eliberarea de sub robia clişeelor audio-vizuale.
Copiii de azi sunt, într-adevăr, dependenţi de aparatura complicată a maşinăriilor electronice. By comparison, alde Ionel şi dl. Goe – primele odrasle celebre crescute în puful aristocraţiei emancipate pe care le consemnează literatura română - par nişte îngeri uşor răsfăţaţi şi-atâta tot. Din păcate însă, comportamentul de tip childish nu are limite. Oamenii mari spun şi fac lucruri infinit mai trăznite. Şi nici măcar nu au candoarea dezarmantă, child-like, a copiilor.

P.S. Ne-au vizitat şi colindat Adina, Sile & Răducu. La cei cinci ani ai săi, băieţelul lor cântă foarte frumos. Theodor l-a acompaniat la pian şi împreună au cântat, cu vocea, o serie de colinde. În plus, am descoperit uimiţi că Theodor ştia şi versurile - în germană - de la Stille Nacht (pe care a exersat-o, din proprie iniţiativă, toată seara), nu doar partea instrumentală de la pian. Le-a mai cântat şi alte piese din repertoriul său de până acum: Pavel, Cucul, Banul Mărăcine. Asemenea lui Andrei (fiul lui Gabi Nico), Răducu este înconjurat de părinţi şi bunici iubitori. Mare lucru – spun eu acum – e să ai parte de o educaţie full time (nu la fără frecvenţă) în cei şapte ani de-acasă...

Secrets & lies

A murit deunăzi, de cancer, poetul, dramaturgul şi eseistul englez Harold Pinter, de numele căruia asociez mai întâi piesa de teatru Betrayal, dar şi filmele Accident şi The French Lieutenent’s Woman, ale căror scenarii le semnase (ultimul fiind o adaptare după romanul omonim de John Fowles). Atmosfera conjugală apăsătoare, de secrets and lies, din Betrayal avea să-mi amintească de intriga din Offret – ultiimul (şi cel mai cehovian) film regizat de Tarkovski. Temele majore ale creaţiei sale - singurătatea, alienarea, dezintegrarea – îi străbat piesele în care personajele sunt copleşite de tulburare şi de sentimentul dureros al despărţirii, al pierderii ireparabile a unei prietenii, a unei legături matrimoniale etc. Background-ul său etnic (Pinter provenea dintr-o familie de evrei polonezi şi ucrainieni) avea să-şi pună definitiv amprenta asupra creaţiei sale străbătute kafkian de sentimentul acut al absurdului.
Dacă în teatru este apreciat drept un nou Beckett, în politică Pinter a militat susţinut împotriva încălcării drepturilor omului, având o poziţie anti-americană în cazul invaziilor americane din ultima perioadă.