Offret

Sacrificiul (Marele Premiu / Premiul Special al Juriului, Premiul pentru cea mai bună contribuţie artistică operatorului Sven Nykvist, Premiul FIPRESCI, Premiul Juriului Ecumenic la Cannes, în 1986, Premiul BAFTA pentru cel mai bun film străin, în 1988) reia câteva din temele preferate ale lui Tarkovski: familia şi relaţia tată-fiu, copilăria, casa părintească. O insulă în arhipelagul suedez şi o familie nefericită - desigur, „în felul ei”, căci (o ştim de la Tolstoi) „toate famillile fericite se aseamănă, iar fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei”.
Alexander (Erland Josephson, cunoscut din câteva filme de Ingmar Bergman, dar şi din Nostalghia lui Tarkovski) a fost actor (strălucind în Richard al III-lea şi în Prinţul Mâşkin – două feţe extreme ale spiritului uman), critic şi dramaturg, iar acum s-a retras împreună cu familia (soţia, fiica din căsătoria anterioară a soţiei şi micul său fiu, Tommy, pe care îl adoră) pe această insulă. Tommy a suferit o operaţie la gât şi, temporar, nu poate vorbi – prilej pentru tată să-i povestească pilde şi întâmplări ce îi privesc mai degrabă pe „oamenii mari”. Una dintre acestea este o istorisire cu mult tâlc, decupată din Pateric, în care se vorbeşte despre ascultarea unui stareţ de către ucenicul său. Acesta din urmă, străbătând pe jos cale lungă în fiecare zi, udă un copac uscat (împlinindu-şi astfel canonul dat de stareţ) şi – minune – peste câteva luni de zile, copacul uscat înverzeşte iar. Epilogul poveştii îl găsim în Pateric: ucenicul aleargă la avvă cu o creangă înverzită (ruptă din pomul renăscut), iar bătrânul staroste spune celorlalţi monahi: „Iată rodul ascultării!” Iată – putem exclama şi noi – „miezul”, „cheia” (sau poate „inima”, „crucea”) filmului-testament al lui Tarkovski (şi, de altfel – lucru rarisim în cariera unui cineast – a întregii sale creaţii, fiindcă cele şapte filme de lung metraj – Ivanovo detstvo / Copilăria lui Ivan, Andrei Rubliov, Solyaris, Zerkalo / Oglinda, Stalker / Călăuza, Nostalghia, Offret / Sacrificiul - plus Katok i skripka / Compresorul şi vioara - lucrarea de diplomă, de mediu metraj - alcătuiesc o rară, dacă nu chiar unică filmografie de capodopere): căutarea unor repere spirituale, într-un cadru geografico-temporal foarte asemenea cu acel waste land construit de regizor în Stalker / Călăuza.
Tot un fel de waste land bântuit de înfricoşătoare viziuni escatologice este şi sufletul lui Alexander. Întâlnirea cu Otto, poştaşul excentric (cititor şi admirator al lui Nietzsche) este relevantă: „Ce fel de relaţie ai cu Dumnezeu?” – îl întreabă poştaşul. „Mă tem că nici una.” – răspunde Alexander. „Nu trebuie să te plângi atâta. Nu trebuie să tânjeşti după ceva. Nu trebuie să aştepţi nimic, acesta e lucrul cel mai important. Nu trebuie să mai aşteptăm nimic.” Este ziua de naştere a lui Alexander. Un şocant comunicat radio anunţă declanşarea unei catastrofe de proporţii (un război atomic?), dar emisia este brusc întreruptă, lăsând personajele să depăşească situaţia potrivit stării sufleteşti în care se află. Soţia lui Alexander devine isterică şi se aruncă în braţele lui Victor (prietenul lor cel mai bun, doctor de profesie, venit în vizită cu ocazia onomasticii) pe care îl iubeşte în taină. La rândul ei fiica şi-l dispută pe Victor cu mama ei. Dar – nota bene: filmul e regizat de Tarkovski, nu de Ingmar Bergman sau Nikita Mihalkov – toate aceste iţe cehoviene, (potenţial) melodramatice, sunt abandonate în favoarea temei centrale. Ştirea zguduitoare de la radio este – o mărturiseşte chiar Alexander – exact ceea ce aştepta el de o viaţă: trezirea dintr-un lung coşmar. Atunci, pentru prima oară în viaţă, îngenunchiază şi rosteşte – oarecum stingher, el, cel nedeprins cu exerciţiul rugăciunii - Tatăl nostru, nu înainte de a face un târg cu divinitatea: îi promite să jertfească ce are el mai de preţ pentru ca lumea să fie ferită de distrugere.
Sacrificiul (realizat după un mai vechi proiect al regizorului, Vrăjitoarea) pune, aşadar, în discuţie problema – pentru mulţi desuetă – a sacrificiului de sine. Cine este pregătit să sacrifice totul pentru ca lumea să fie salvată? Cel care în ochii lumii pare nebun. Pentru că s-a retras de pe scenă în plină glorie, pentru că încă mai aşteaptă ceva de la viaţă, pentru că încă trăieşte cu nostalgia vremurilor în care frumuseţea icoanelor bizantine era un reper estetic, pentru că dă ascultare poştaşului ce-i spune că va salva lumea de la dezastru dacă se duce la Maria - una din servitoare (înzestrată, zice-se, cu puteri miraculoase) - şi va petrece noaptea la ea. În fine, pentru că, a doua zi, dă foc casei sale aşa cum stingher promisese zeului în ajun. Pentru toate acestea ajunge la ospiciu, fiindcă – nu-i aşa? – nebunul este individul a cărui nebunie nu se acordă cu nebunia celor mulţi. Însă filmul nu se termină aici. Dumnezeul din filmele lui Tarkovski nu este – ca şi la Bergman – un zeu care tace. Astfel, în epilog îl revedem pe micuţul Tommy opintindu-se să care două găleţi cu apă pentru a uda – aşa cum îi spusese tatăl său – copacul fără viaţă. După ce a făcut ascultare, îl vedem odihnindu-se, la orizontală, sub acel copac, dar privind acum încrezător spre ramurile lui goale. Pentru întâia oară Tommy vorbeşte: „La început a fost Cuvântul.” Urmează întrebarea celui care - necuvântător o vreme, dar ascultându-şi mereu părintele, doreşte să înţeleagă, să se lămurească asupra tainelor lumii: „De ce e aşa, tată?”. Un travelling vertical ne pune faţă-n faţă cu coroana desfrunzită – deocamdată - a copacului, în timp ce acordurile lui Bach ne însoţesc spre ultima fotogramă, pe care este tipărită o dedicaţie: „Cu încredere, fiului meu. Andrei Tarkovski.”