Les fleurs du mal

Se împlinesc, astăzi 6 ianuarie, 250 de ani de la naşterea scriitorului Ioan Budai-Deleanu. Capodopera sa, Ţiganiada, ni-l înfăţişează drept unul din cei mai originali reprezentanţi ai românului glumeţ şi muşcător. S-a bătut moneda la nesfârşit (mai ales în vremea comunistă) cu iluminismul progresist al lui Budai-Deleanu manifestat prin ridiculizarea orânduirii feudale şi a instituţiilor acesteia. Dar ceea ce interesează la această măreaţă lucrare este viziunea satiric-caricaturală, enorma jovialitate, verva parodistică inepuizabilă.

Ultrasavuroase în Ţiganiada sunt şi numeroasele „însămnări şi luări aminte critice, filosofice, istorice, filologice şi gramatice” ale comentatorilor de la subsolul paginilor: Mitru Petrea, Chir Simpliţian, Cocon Simpliţianul, Cocon Idiotiseanul, părintele Disidimonescul, Cocon Musofilor, Mândrilă, Cocon Erudiţianul, Părintele Filologos, Dubitantius, Cocon Adevărovici, Părintele Sfântoievici sau Sfântoiescul, Căpitan Păţitul, P. Evlaviosu, Părintele Ortodoxos, Cocon Politicos, Popa Nătărău din Tândarânda ş.a. Evident, sub toate aceste nume se ascunde Budai-Deleanu, autorul lucid care se autocomentează. La rândul ei, catalogul numelor de ţigani (Corcodel, Parpangel, Sfârcul, Papară etc.) e „un grotesc de sonuri” (George Călinescu). Poem etnologic în care – arată acelaşi G.C. - efectele sunt obţinute prin „exces de documentaţie”, Ţiganiada condensează – „într-un limbaj de-o ţigănie maximă, sintetic totuşi şi cu mirosuri ardeleneşti” – aspecte tribale tipice: fanfaronadă, poltronerie, milogeală, spirit de hărmălaie şi orbească înfuriere.

Când a fost publicat întâia oară (în 1877, însă varianta desăvârşită datează din 1925), acest „poemation eroi comico-satiric” definitivat – nota bene – în 1812 şi-a devansat cu mult epoca. Referinţele din literatura universală (Homer, Vergiliu, Dante, Boccaccio, Cervantes etc.) şi autoironia aveau să-şi găsească un vrednic urmaş abia la sfârşitul veacului XX, în Levantul lui Mircea Cărtărescu. De epopeea lui Budai-Deleanu nu-şi mai aminteşte aproape nimeni. Din vechea casă a familiei Budai, situată la 50 de metri în faţa actualului cămin cultural din satul Cigmău (judeţul Hunedoara), nu a mai rămas nimic. Nici măcar fundaţia nu i se mai vede pentru că, informează un cotidian, locul este ocupat acum de o livadă cu pruni. O singură placă de marmură de pe căminul cultural din sat (amplasată în 1963), aminteşte cu parcimonie: „Aici a fost casa poetului Ioan Budai-Deleanu”.

Nu se mai vorbeşte nimic de singura epopee terminată a literaturii române, un „Don Quijote al nostru, glumă şi satiră, fantasmagorie şi scriere înalt simbolică, ficţiune şi critică a ei” (Nicolae Manolescu). Se vorbeşte, în schimb, de cărţile easy reading de tip best seller, scrise de tot felul de farseuri şi dive la modă şi concepute parcă special pentru mini-librăriile din aeroporturi. Ţiganiada lui Budai-Deleanu a murit. Cealaltă ţiganiadă însă – cea nefictivă, reală, dureros de reală – e în floare. Despre aceste fleurs du mal scria Nicolae Steinhardt în al său Jurnal al fericirii: „Rasismul este o demenţă, dar - cum să spun? - nerasismul, contestarea unor rase deosebite, fiecare cu însuşirile ei, este o nerozie. Sunt mai ales certăreţi, rostul vieţii lor e gâlceava, harţa; gălăgioşi; fără de larmă şi tărăboi se asfixiază şi pier; pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoşi - minţim cu toţii, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Şi găsesc de cuviinţă să-şi întărească minciunile cu jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun. (...) Şi nu le poţi intra în voie. Oricât de frumos le vorbeşti: orice umilinţă, orice făţărnicie - deopotrivă de inutile. Leneşi, urăsc când cineva le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă ca instinctul de conservare. Şi nu pot bea în cârciumi, numai afară pe stradă, cu sticlele înşirate alături şi cu puradeii roată; o maidanofilie, un exhibiţionism, o nostalgie a bâlciului; şi un jind al ocării, ţipetelor, poalelor date peste cap. Spurcăciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul ţopăitor. Cărora Coşbuc le-a găsit nume atât de potrivite şi care-n Infern îşi fac din cur o goarnă”.

Post scriptum: „Eu socotesc că ţiganii noştri sunt foarte bine zugrăviţi în povestea aceasta care să zice că ar fi fost scrisă mai întâi de Mitrofan ce au fost de faţă la toate şi care la nunta lui Parpangel au iscodit un epitalamion sau cântare de nuntă; de unde ţiganii lesne vor cunoaşte pe strămoşii săi. Însă tu bagă sama bine, căci toată povestea mi se pare că-i numai o alegorie în multe locuri, unde prin ţigani să înţăleg ş’alţii carii tocma aşa au făcut şi fac, ca şi ţiganii oarecând. Cel înţălept va înţelege!...” (Ioan Budai-Deleanu, „Epistolie închinătoare” la Ţiganiada)

Alexandru Paleologu despre Călăuza tarkovskiană

Pe la începutul anilor 80, revista Cinema găzduia o rubrică săptămânală intitulată „De ce revenim asupra acestor filme?”. A apărut atunci, desfăşurat pe trei numere, articolul lui Alexandru Paleologu, Călăuza sau căutarea Graalului. Recent, acest eseu avea să fie reeditat, între altele şi în volumul său Moştenirea creştină a Europei.

Distinsul şi aristocratul critic literar vede în Andrei Rubliov, Solyaris şi Călăuza „un ciclu cu mesaj creştin” ale cărui teme fundamentale sunt: răstignirea, învierea şi, respectiv, mântuirea. Dar, adaugă el: „Să nu se alarmeze ‚raţionaliştii’, nu e câtuşi de puţină habotnicie în mesajul acesta, nici ‚misticism’, nici, cum se zice atât de impropriu, ‚obscurantism’.” Sensul tripticului tarkovskian este deci „eminamente uman şi chiar laic, ca şi la Dostoievski”. Laic însă – nota bene - nu profan, ci „simbolic”, „iniţiatic” şi „mistic”. Mistic (pentru că „presupune luciditate şi rigoare”) dar nu „misticist” ori „misticoid” (căci nu exprimă o „repudiere a lucidităţii şi a simţului critic, un confuzionism ispititor prin scutirea de elementara disciplină şi precizie a gândirii”). Semnificaţia duhovnicească şi etică e aceeaşi în câteşitrei filmele: „mai directă, mai puţin ‚ezoterică’ în cadrul pravoslavnic al Rusiei medievale din Andrei Rubliov decât în cel anticipaţionist din Solyaris sau în cel contemporan din Călăuza”.

Care e subiectul din Călăuza? Căutarea, un fel de quest foarte asemenea „căutării Graalului”. În engleză, explică Paleologu, to stalk înseamnă – între altele - „a pândi, a urmări (vânatul) pe furiş, a cutreiera, a străbate”. Într-un fel, Călăuza este nu atât un „pescar de oameni”, cât un „vânător de oameni” pe care îi duce - prin labirintul unui „itinerar întortocheat, în cea mai mare parte subteran” – într-un „loc misterios, împlinitor al celor mai adânci dorinţe, şi unde e nepermis, periculos, a veni cu gânduri şi pofte impure”. Locul acela e „o anumită cameră a unei case părăsite”. Zona însăşi, plină de obiecte dezafectate şi deşeuri de tot soiul (tancuri abandonate, seringi, arme, monede, un tablou religios înfăţişându-l pe Ioan Botezătorul etc.), „a fost părăsită în urma unei pustiiri inexplicabile”. Deşi – aparent – destul de aproape („la o aruncătură de piatră”), casa „nu e accesibilă direct, pe câmp deschis”, iar în Zonă „domneşte o linişte absolută, întreruptă când şi când de ecourile unor sunete aparent naturale, tulburătoare totuşi”.

Cine e Călăuzul, Stalkerul? Un „ins în marginea societăţii; a fost închis; e socotit un parazit social, neputându-se acomoda cu o muncă ‚normală’”. Pentru că are o vocaţie, o chemare, e automat „neîncadrabil”, căci „astfel de indivizi contemplativi, căutători de absolut, apar ca ‚paraziţi’ în ochii ‚eficienţilor’ şi utilitarilor”. În plus, mai e declarat şi „debil mintal”. Dar „nici Parsifal nu păruse altfel; nici prinţul Mâşkin”. La urmă însă, când se întoarce acasă istovit, în trista locuinţă a „debilului mintal” vedem – remarcă Paleologu - „o imensă bibliotecă, bucşită de cărţi vizibil citite şi răscitite”.

Scriitorul şi Profesorul (Fizicianul), cei doi intelectuali din Călăuza, intră în Zonă „fără disponibilitatea interioară cuvenită”, sunt „impermeabili sufleteşte, rupţi de sevele vivifiante ale spiritului”. Scriitorul se duce „din plictiseală şi în căutarea unor motive de ‚inspiraţie’”. Fizicianul se duce „poate şi din curiozitate, dar mai ales din motive de rivalităţi personale” şi cu gândul de a arunca centrul Zonei în aer cu o bombă de câteva kilotone („mentalitate ‚modernă’: a eradica tot ce ţine de transcendenţă). Amândoi refuză minunea, care nu e totuşi – cum susţin ei – antiraţională, pentru că „raţiunea însăşi e un miracol”. Într-un fel de rugăciune murmurată pe la începutul filmului pentru cei doi călători în Zonă, Călăuza – folosind nişte sintagme din Jocul cu mărgele de sticlă de Herman Hesse - spune: „Să se limpezească ceea ce şi-au pus în gând. Să creadă. Să râdă de înaltele lor pasiuni; ele nu izvorăsc dintr-o energie sufletească, nu sunt decât nişte fricţiuni între noi şi lumea exterioară. Să capete încredere în ei înşişi. Să devină neajutoraţi ca pruncii, deoarece slăbiciunea e măreaţă, iar forţa e demnă de dispreţ. Când se naşte, omul e slab, iar atunci când moare ajunge aspru, rigid. Copacul, când e tânăr, e fraged; după ce creşte, se aspreşte. Duritatea şi forţa prevestesc moartea. Frăgezimea şi slăbiciunea exprimă prospeţimea vieţii. Nimic din ce s-a asprit nu poate să învingă…” Ceva mai încolo recită dintr-un poem „în care se spune, în esenţă, că nu există capăt în înaintarea pe calea binelui; oprirea anulează totul”. Dar, observă Alexandru Paleologu, acesta e şi „tâlcul fericirii (= mântuirii); ea nu poate fi „perfectă” (= „încheiată”, oprită), ci vie, implicând speranţa, iubirea, încrederea” – valori pe care mizează Călăuza.

Femeia Stalkerului, chinuită şi exasperată de viaţa grea alături de un paria ce pleacă mereu în expediţii riscante (aspru pedepsite de poliţie) şi cu care are o fetiţă infirmă, spune la final, într-un monolog adresat publicului: „Ştiam că mă voi simţi bine alături de el…Ştiam că va fi multă suferinţă. Dar mai bine să ai parte de o fericire amară decât de o viaţă cenuşie şi tristă…Atunci el doar mi-a spus: ‚Vino cu mine!’ Şi l-am urmat. Niciodată după aceea n-am regretat. Niciodată. A fost multă suferinţă, şi teamă, şi ruşine…Dar n-am regretat niciodată şi n-am invidiat pe nimeni. Aşa mi-a fost soarta. Aşa e viaţa noastră. Aşa suntem noi. Dar, dacă în viaţă n-ar fi fost suferinţă, n-ar fi fost mai bine, pentru că atunci nu era nici fericire, nici speranţă…Aşa cred…” Astfel, „sensul călătoriei aventuroase – arată Paleologu – e, în final, ca şi pentru Ulise, întoarcerea acasă…Numai întoarcerea, după toate încercările, luminează viaţa de acasă, întoarcerea la femeia care, cu toată suferinţa, nu a regretat nicio clipă şi a aşteptat mereu. Ea este Graalul.”

Există, în Călăuza, „o mulţime de aspecte şi de amănunte, unele stranii, altele de un realism acut, care adâncesc şi amplifică sensul acesta”. Printre ele, adaugă Alexandru Paleologu, ar fi aspectul „sordid, de o dezolantă delăsare al cadrului vieţii de dincoace de Zonă”. Nu altfel arată locuinţa Stalkerului: „aproape de calea ferată, întunecată, cu pereţii înnegriţi şi un singur pat mare cu lenjeria de mult neschimbată, în care dorm câteşitrei – el, soţia şi fetiţa infirmă”. La toate se adaugă băltoacele de afară, bufetul sărăcăcios, neatrăgător – într-un frapant contrast cu eleganta ţinută a poliţiştilor care interzic accesul în Zonă: „cizme bine lustruite, căşti albe lucioase şi mănuşi albe cu manşetă lată, motociclete puternice, cu motorul bătând silenţios şi sigur, arme automate”. Deşeurile din Zonă însă par luminate de o aură magică. Bălţile de acolo nu sunt murdare, ci „au vegetaţie în preajmă, semnalând proximitatea unor cursuri şi chiar căderi de apă limpede, pe sub perdeaua cărora trebuie să treacă cei trei, desigur, cu un sens simbolic de purificare”. Şi aici Alexandru Paleologu citează din Psalmul 50 al lui David: „stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţa, spăla-mă-vei şi mai presus decât zăpada mă voi albi”. „Acesta, spune comentatorul, cred că e sensul trecerilor prin apă în filmul lui Tarkovski”. Când, în pragul Camerei din Zonă, Călăuza îşi aminteşte de soţia şi fiica sa, „ploaia vine ca o încuviinţare, ca un semn de reînnoire a dragostei şi a vieţii” (precum în Pildele lui Solomon: „…bunăvoinţa lui e ca o ploaie de primăvară”). Se gândeşte atunci să le aducă în acest spaţiu taboric: „Ce-ar fi să las totul baltă, să-mi iau nevasta şi fetiţa şi să venim aici? Pentru totdeauna. Aici nu e nimeni. Nimeni n-are să le facă vreun rău.” Întoarcerea acasă înseamnă „dragostea mereu nouă, mereu reîncepută, izvor de apă proaspătă, nu băltoacă stătătoare”.

Nu puţini consideră Călăuza un film deprimant şi pesimist: după un drum istovitor, omul se întoarce la aceeaşi existenţă cenuşie. Filmul lui Tarkovski – arată Alexandru Paleologu – poate fi însă „adânc reconfortant” dacă ţinem seama că, „dincolo de un cenuşiu material al existenţei există şi unul moral, care o meschinează fără leac chiar şi în cele mai strălucitoare şi confortabile ambianţe”. Drept exemplificare, sunt folosite capodopere cinematografice precum Noaptea lui Antonioni şi La dolce vita lui Fellini, unde se poate vedea „cât de deprimant poate fi huzurul”. Cenuşiul material al existenţei (care, da, uneori devine „o cumplită piedică în calea fericirii, poate degrada fiinţa şi o poate înrăi”) poate fi transfigurat, neutralizat „printr-un noncenuşiu interior”, printr-o „policromie sufletească dată de speranţă, încredere, dragoste, poezie, imaginaţie” – „valori ale libertăţii, al cărei preţ nu e niciodată prea mare şi niciodată definitiv plătit”. Acţiunea aceasta mereu reîncepută, de permanentă făurire din nou a fericirii, „e, poate, asemănătoare muncii lui Sisif”. Efectul nu e zdrobitor, ci ziditor, şi „împlinitor”. Cine nu îşi asumă suferinţa pentru a o transfigura, „alege o existenţă comodă”, „nu alege nici libertatea, nici dragostea, nici fericirea; alege egoismul, orbirea, în pofida aparenţelor, alege rolul lui Sisif. Alege neantul.”

În fine, Alexandru Paleologu îl citează pe istoricul de artă Gh. Kazar, care i-a trimis ca feed-back la primul său articol despre Călăuza un comentariu la adresa personajului numit Zona: „…Nu oamenii vor să pătrundă în Zonă, ci Zona trebuie să pătrundă omul şi, în final, reuşeşte (imaginea cu fetiţa).” Forţă tainică şi de temut, Zona – „ambivalentă ca şi balena albă a lui Melville” – nu este divină într-un mod „univoc”. Acţiunea ei asupra omului e foarte asemenea unui „transcendent care coboară”, sugerează Paleologu, folosindu-se de o sintagmă blagiană. Dar pentru a-l pătrunde pe om şi pentru a-l câştiga (în chip tainic, lăuntric, nevăzut), este nevoie de pregătire din partea celor care se încumetă să se apropie de ea şi să şi-o apropie. Astfel, „Zona se lasă cucerită numai de cel care s-a lăsat pătruns de ea.”

Întorcându-se de unde a plecat, omul va aduce „esenţa Zonei” în viaţa sa „de acasă”. Stalkerul se va întoarce din Zonă cu un câine lup („deloc feroce”, care „se comportă de parcă şi-ar fi recunoscut stăpânul (aşa cum prima fiinţă care-l recunoaşte pe Ulise la întoarcerea sa e Argos, căinele său credincios)”, un fel de „emisar al Zonei”: „animal psihopomp, adică ghid al sufletului”. Călăuza – conchide Alexandru Paleologu – „este cel care ajunge efectiv în ultima cameră a Zonei: camera de acasă”.