Thursday 15 November 2007

Zile de vară 2007. Puncte cardinale

Flash-uri de concediu estival 2007 (segmentul lunii august): Timişoara, Bucureşti, Vama Veche, Frăsinei, Gyula şi iar Timişoara – clipe de necesară relaxare, de limpezire şi reloading cu răbdare şi putere pentru noile bătălii (altele şi totuşi aceleaşi, potrivit sintagmei eminesciene „toate-s vechi şi nouă toate”) cu oameni şi situaţii care-mi vor pune la grea-ncercare toleranţa, răbdarea, priceperea de a distinge ceea ce e cu adevărat important de lucrurile derizorii.

Din ceasurile – puţine - petrecute în Bucureşti îmi amintesc de vizita (mult aşteptată) la un celebru megastore specializat în elegante articole de mobilier. Ce m-a surprins – plăcut – în timpul petrecut acolo prin labirintul de culoare a fost atitudinea civilizată a publicului cumpărător. „Mediul – spune Marshall McLuhan, autor al deja clascicizatului volum Understanding Media - este mesajul.” Unde prin alte părţi (la iarbă verde, pe stradă sau la coadă), unii dintre cumpărători s-ar fi purtat cu totul altfel, uitând cu totul de bunele maniere, în cantina cu autoservire şi look occidental din incinta renumitului magazin toţi (re)deveneau deodată amabili şi politicoşi - şi asta în ciuda diferenţelor vizibile de background (social, cultural etc.).

Vama Veche. Prima (şi scurta) mea descindere în deja legendara staţiune de pe litoral a fost una fericită. Locul acela respiră, parcă, alt aer. La intrarea în unele terase zăresc anunţuri de felul: „Accesul interzis maneliştilor” sau „Accesul interzis proştilor” - puţin cam teribiliste, recunosc, dar cu siguranţă în ton cu spiritul nonconformist al staţiunii. Pe alte terase răsună frânturi de folk românesc din anii 70-80 (lui Micea Baniciu, care avea concert chiar în seara aceea la Stufstock, megafoanele îi difuzau la greu melodii de pe primele două LP-uri), de jazz sau chiar song-uri celebre cântate de Beatles. De remarcat că, deşi fiecare local avea muzica sa, pe aleile din Vamă armoniile nu se încălecau şi păreau, toate, din acelaşi film. Dintr-unul şi acelaşi film (deochiat) sunt şi cei care, la Vama Veche, 2 Mai (şi nu numai) îşi dezvelesc epidermele în full version şi în văzul tuturor, fără inhibiţii, fără prejudecăţi: corpuri tolănite la soare, acoperite (cel mult) de câte-un piercing răzleţ, localizat în regiunea capului, dar şi prin părţile îndeobşte ferite de privirile lumii. Ici-colo câte un copil ori vreun adult în slip de baie - venit parcă din vremuri puritane, de mult apuse - face notă discordantă.

Drumul înapoi acasă l-am punctat cu vizita mea de (aproape) fiecare vară la Frăsinei – singura mănăstire nesecularizată din România, unde accesul femeilor este, horrible dictu, interzis. Ne-a transportat acolo şi anul acesta (pe mine şi familia mea) bunul şi răbdătorul meu prieten, artistul plastic Dan Voinea – mersi bătrâne! :)

Magnetismul Frăsineiului e – pentru mine - alimentat de Părintele Valerian, care a fost cândva un actor devotat scenei şi ecranului. Întotdeauna, atunci când mă apropii de aceste locuri pitoreşti pentru a-l revedea, am – inexplicabil - butterflies in the stomach. Emoţiile ce mă-ncearcă înainte de fiecare întâlnire a noastră (deşi ne cunoaştem de 15 ani) vin, negreşit, din respectul tainic pe care-l port acestui om ce a ştiut să treacă prin viaţă „cu moartea prin moarte călcând” - episodul 13-15 iunie, cu toată barbaria lui, avea să-i pecetluiască destinul. Când am ajuns acolo, împreună cu unii monahi descărca bucuros dintr-un microbuz câteva zeci de volume despre care aveam să aflu că însuşi editorul lor (Sorin Dumitrescu) tocmai a sosit cu ele de la tipografie. Cartea (apărută în condiţii grafice excelente) pe care avea să mi-o dăruiască este închinată bisericii-paraclis a cimitirului din Frăsinei şi îşi propune să restituie cititorilor încă una din „capodoperele necunsocute ale României creştine”. În acea zi aveam să-l cunosc pe Părintele Vlasie (despre al cărui interes faţă de cultură şi artă Părintele Valerian mi-a vorbit şi scris în repetate rânduri), care deplângea puţinătatea interesului – chiar într-o ţară ortodoxă şi chiar în mediul monahal - pentru frumuseţea icoanelor şi a frescelor bizantine, oamenii (clerici sau mireni) preferând, în covârşitoare proporţii, reprezentările edulcorate (pietiste, ieşite din mantaua realismului-naturalismului renascentist) ale sfinţilor şi scenelor biblice. Am ascultat cu interes comentariile lor privind (relativ) recenta producţie cinematografică, Ostrov. Aflu astfel că nu i-au impresionat tuşele apăsat catafatice (explicită, didactic-moralizatoare şi – în termeni blagieni – „plasticizante”) ale filmului regizat de Pavel Lunghin. Preferă – iar eu nu pot să nu mă alătur lor - viziunea tarkovskiană apofatică (implicită, poetic-sugestivă sau, tot în termeni blagieni, „transfiguratorie”) din Andrei Rubliov, Călăuza sau Nostalghia, atunci când e vorba despre film ca rugăciune. Tot despre film şi tot despre rugăciune Părintele Vlasie avea să mai spună că rolurile negative ale actorilor îşi lasă amprenta în chip adesea nevăzut asupra sufletului celui sau celei care le interpretează. Nu mi-e greu să îl cred. Asumarea – fie şi de scurtă durată – a unui „rol negativ”, în viaţa oricărui om, fie el actor sau nu, căci – aflăm (şi) de la Shakespeare - „viaţa e o scenă”, are consecinţe dintre cele mai nebănuite, iar „despătimirea” în aceste condiţii se face anevoios, cu multă trudă şi nevoinţă personală. Cuvintele Părintelui Vlasie mi-au amintit involuntar de o istorioară cu tâlc din Pateric: un om ce „avea demon” s-ar fi dus la o mănăstire şi, plecând, a îmbrăţişat la despărţire pe bătrânul monah pe care l-a vizitat zadarnic spre a-l ajuta să scape de „rău”. Acesta, „făcându-i-se milă, l-a însemnat pe faţă cu semnul Cinstitei Cruci”. Despătimirea celui „îndrăcit” s-a produs – spune Patericul – în chiar momentul îmbrăţişării, când „duhurile rele” s-au lipit, printr-un ciudat transfer de personalitate, de monahul ce, făcând semnul crucii, „l-a strâmtorat şi necăjit pe drac”, luptându-se acum el însuşi „cu priveghere şi mult post, muncind duhul ce petrecea cu dânsul” pentru a se curăţa de „fel şi fel de ispite”. La urmă – aflăm din Pateric – „după doisprezece ani, nemaiputând necuratul duh să-l sufere pe călugăr, l-a părăsit şi a fugit de dânsul. Iar bătrânul văzând că dracul a fugit, i-a zis: ‚Pentru ce mă părăseşti şi fugi de la mine? Mai întoarce-te şi mai petreci cu mine!’. Atunci zis-a lui dracul: ‚Dumnezeu să te pedepsească călugăre, că numai Acela va putea să te biruiască!’ Şi aceasta zicând, s-a dus cu ruşine.”

Un epilog: de la est (după Bucureşti, Vama Veche, Frăsinei) la vest sau, mă rog, în extremul orient al Ungariei, unde există câteva staţiuni balneare în care s-au construit impresionante (şi rentabile) complexe destinate agrementului, sporturilor acvatice, înotului, băilor termale, hidroterapiei, instalaţii de jacuzzi etc. O astfel de staţiune, pe care-am vizitat-o vreme de o zi, este Gyula. Datorită minimalizării formalităţilor de trecere a frontierei (la care se adaugă serviciile de calitate şi mai ieftine, comparativ cu cele oferite în România) ponderea turiştilor români (veniţi nu doar din judeţele limitrofe) la Gyula este copleşitoare. Animozităţi de natură etnică sunt în chip miraculos topite de interese economice: la punctele ce comercializează fast food meniul este afişat şi în română, iar vânzătorii unguri (aviz negustorilor de etnie maghiară din Covasna-Harghita!) îţi vorbesc amabili şi în româneşte, astfel că atmosfera din acest orăşel cochet îţi dă un mult mai pronunţat sentiment de hominess decât multe locuri din România. Asta în cazul în care nu îţi doreşti, atunci când stai la plajă, să ai parte ca (aproape) tot românul, de ghetto blasters date la maxim cu manele non-stop, de mormane de gunoaie aruncate la-ntâmplare sau de mitocani evadaţi din mahalaua Vacanţei Mari. Şi aici, ca în cantina fast food pe care am vizitat-o în Bucureşti, tot mediul este mesajul.

No comments: