Drumul înapoi acasă l-am punctat cu vizita mea de (aproape) fiecare vară la Frăsinei – singura mănăstire nesecularizată din România, unde accesul femeilor este, horrible dictu, interzis. Ne-a transportat acolo şi anul acesta (pe mine şi familia mea) bunul şi răbdătorul meu prieten, artistul plastic Dan Voinea – mersi bătrâne! :)
Magnetismul Frăsineiului e – pentru mine - alimentat de Părintele Valerian, care a fost cândva un actor devotat scenei şi ecranului. Întotdeauna, atunci când mă apropii de aceste locuri pitoreşti pentru a-l revedea, am – inexplicabil - butterflies in the stomach. Emoţiile ce mă-ncearcă înainte de fiecare întâlnire a noastră (deşi ne cunoaştem de 15 ani) vin, negreşit, din respectul tainic pe care-l port acestui om ce a ştiut să treacă prin viaţă „cu moartea prin moarte călcând” - episodul 13-15 iunie, cu toată barbaria lui, avea să-i pecetluiască destinul. Când am ajuns acolo, împreună cu unii monahi descărca bucuros dintr-un microbuz câteva zeci de volume despre care aveam să aflu că însuşi editorul lor (Sorin Dumitrescu) tocmai a sosit cu ele de la tipografie. Cartea (apărută în condiţii grafice excelente) pe care avea să mi-o dăruiască este închinată bisericii-paraclis a cimitirului din Frăsinei şi îşi propune să restituie cititorilor încă una din „capodoperele necunsocute ale României creştine”. În acea zi aveam să-l cunosc pe Părintele Vlasie (despre al cărui interes faţă de cultură şi artă Părintele Valerian mi-a vorbit şi scris în repetate rânduri), care deplângea puţinătatea interesului – chiar într-o ţară ortodoxă şi chiar în mediul monahal - pentru frumuseţea icoanelor şi a frescelor bizantine, oamenii (clerici sau mireni) preferând, în covârşitoare proporţii, reprezentările edulcorate (pietiste, ieşite din mantaua realismului-naturalismului renascentist) ale sfinţilor şi scenelor biblice. Am ascultat cu interes comentariile lor privind (relativ) recenta producţie cinematografică, Ostrov. Aflu astfel că nu i-au impresionat tuşele apăsat catafatice (explicită, didactic-moralizatoare şi – în termeni blagieni – „plasticizante”) ale filmului regizat de Pavel Lunghin. Preferă – iar eu nu pot să nu mă alătur lor - viziunea tarkovskiană apofatică (implicită, poetic-sugestivă sau, tot în termeni blagieni, „transfiguratorie”) din Andrei Rubliov, Călăuza sau Nostalghia, atunci când e vorba despre film ca rugăciune. Tot despre film şi tot despre rugăciune Părintele Vlasie avea să mai spună că rolurile negative ale actorilor îşi lasă amprenta în chip adesea nevăzut asupra sufletului celui sau celei care le interpretează. Nu mi-e greu să îl cred. Asumarea – fie şi de scurtă durată – a unui „rol negativ”, în viaţa oricărui om, fie el actor sau nu, căci – aflăm (şi) de la Shakespeare - „viaţa e o scenă”, are consecinţe dintre cele mai nebănuite, iar „despătimirea” în aceste condiţii se face anevoios, cu multă trudă şi nevoinţă personală. Cuvintele Părintelui Vlasie mi-au amintit involuntar de o istorioară cu tâlc din Pateric: un om ce „avea demon” s-ar fi dus la o mănăstire şi, plecând, a îmbrăţişat la despărţire pe bătrânul monah pe care l-a vizitat zadarnic spre a-l ajuta să scape de „rău”. Acesta, „făcându-i-se milă, l-a însemnat pe faţă cu semnul Cinstitei Cruci”. Despătimirea celui „îndrăcit” s-a produs – spune Patericul – în chiar momentul îmbrăţişării, când „duhurile rele” s-au lipit, printr-un ciudat transfer de personalitate, de monahul ce, făcând semnul crucii, „l-a strâmtorat şi necăjit pe drac”, luptându-se acum el însuşi „cu priveghere şi mult post, muncind duhul ce petrecea cu dânsul” pentru a se curăţa de „fel şi fel de ispite”. La urmă – aflăm din Pateric – „după doisprezece ani, nemaiputând necuratul duh să-l sufere pe călugăr, l-a părăsit şi a fugit de dânsul. Iar bătrânul văzând că dracul a fugit, i-a zis: ‚Pentru ce mă părăseşti şi fugi de la mine? Mai întoarce-te şi mai petreci cu mine!’. Atunci zis-a lui dracul: ‚Dumnezeu să te pedepsească călugăre, că numai Acela va putea să te biruiască!’ Şi aceasta zicând, s-a dus cu ruşine.”
No comments:
Post a Comment