Filmat în România - vol.II: 1970-1979

Dacă primul volum al repertoriului cinematografic alcătuit de Bujor T. Râpeanu trecea în revistă 345 de producţii filmate (total sau parţial) în România, prezentul tom – care se ocupă de filmele realizate între 1970-1979 – surprinde o perioadă fastă a cinematografiei naţionale: 243 de titluri în numai zece ani. Chiar dacă relativa liberalizare de la sfârşitul deceniului anterior (reflectată în opere de referinţă, precum Meandre, Reconstituirea sau Canarul şi viscolul) ia sfârşit odată cu instalarea „neodogmatismului naţional-comunist”, anunţat de tezele din iunie 1971, deceniul al şaptelea avea să-i lanseze pe cineaştii aşa-numitei generaţii 70 (Dan Piţa, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos), ale căror filme rămân în patrimoniul cinematografiei româneşti şi nu numai. Cartea lui Bujor T. Râpeanu ne oferă, şi de această dată, pe lângă un indice cronologic al filmelor (în funcţie de data primei lor reprezentări), informaţii bogate despre echipa de realizatori, scurte comentarii critice şi detalii ce ţin de culisele intrării în producţie, difuzării, de lupta regizorului cu cenzura etc.

Astfel, trecând peste prezentarea filmelor din seria „epopeii naţionale” (Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Cantemir etc.), a comediilor populare (seria B.D.-urilor, Toama bobocilor, Iarna bobocilor, Păcală, Nea Mărin miliardar etc.) şi a filmelor „cu comisari” (Cu mâinile curate, Un comisar acuză, Revanşa etc.), peste – cum altfel? – lista mult prea lungă de producţii conjuncturale de „comandă socială”, Filmat în România vol.2 ne aminteşte de o seamă de filme, azi uitate, a căror miză (şi, uneori, modalitate de expresie filmică) îşi depăşeşte cu mult epoca. Majoritatea acestor filme, arată autorul, au avut mult de suferit datorită „intervenţiei autoritare şi ipocrite în procesul de elaborare şi mai ales de finalizare a operei cinematografice”. Un prim exemplu: 100 lei (1973) de Mircea Săucan (regia) şi Horia Lovinescu (scenariul), care – după ce a fost filmat repede („până s-au deşteptat – avea să afirme regizorul - filmul era gata”) – a fost supus unor „îmbunătăţiri pentru clarificarea mesajului politico-ideologic”. Rezultatul: un cu totul alt film. Din fericire, versiunea originală (director’s cut) s-a păstrat şi, după 1990, filmul este redescoperit – deocamdată - doar în circuitul de cinemateci şi festivaluri. În acelaşi an este gata pentru vizionare şi Dincolo de nisipuri – ecranizare după Îngerul a strigat de Fănuş Neagu. În final, ajunge pe ecrane (după ce dispare de pe afiş în chiar dimineaţa premierei) şi chiar la Cannes (în secţiunea „La quinzaine des réalisateurs”, unde va rula împotriva autorităţilor româneşti care ar fi dorit să-l retragă), însă într-o variantă impregnată cu lozinci şi cu un deznodământ pe gustul politrucilor de la cenzură.

Deceniul al şaptelea avea să fie extrem de fast pentru regizorii „noului val”. Filmele lui Dan Piţa (Nunta de piatră, Duhul aurului, Un august în flăcări, Filip cel bun, Tănase Scatiu, Profetul aurul şi ardelenii, Bietul Ioanide), amplu comentate, conturează portretul unui cineast preocupat de stil, de forme, de un autentic limbaj cinematografic. La acestea se adaugă şi ineditul Mai presus de orice (regizat de Piţa împreună cu Nicolae Mărgineanu) - un „hibrid între ficţiune, documentar de reconstituire şi docu-dramă”, niciodată difuzat în România (însă prezentat în RDG, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia), ce are ca punct de plecare catastrofa provocată de cutremurul de la 4 martie 1977. De asemenea, anii 70 aveau să-l răsfeţe şi pe Mircea Veroiu, care, după cele două dipticuri inspirate de nuvelele lui Ion Agârbiceanu (co-regie cu Dan Piţa), semnează – cu mai mult sau mai puţin succes – un „film de bravură regizoral-imagistică pe o tramă de spionaj industrial” (Şapte zile), o dramă S.F. (Hyperion), o dramă socială după Mara de Ioan Slavici (Dincolo de pod), o frescă istorică a răscoalei ţărăneşti din 1907 (Mânia), o dramă psihologică după Camil Petrescu (Între oglinzi paralele) şi episodul al doilea din seria Ardelenilor (Artista, dolarii şi ardelenii). Dacă Dan Piţa şi Mircea Veroiu sunt tributari unui cinematograf calofil, în care decorurile, costumele, muzica sunt tot atâtea personaje în construcţia filmelor, ceilalţi doi regizori de marcă ai deceniului (Alexandru Tatos şi Mircea Daneliuc) preferă un cinematograf „minimalist”, în „priză directă”, de tip ciné-vérité. De aceea, probabil, sunt şi consideraţi acum (prin filme ca: Mere roşii, Rătăcire, Duios Anastasia trecea, Casa dintre câmpuri, respectiv Cursa, Ediţie specială, Proba de microfon – pentru a aminti doar titlurile din jumătatea a doua a deceniului şapte) precursorii stilului practicat de regizorii generaţiei 2000: Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu etc.

Alte reuşite cinematografice ale perioadei 1970-1979, pe care Filmat în România vol.2 le semnalează ca atare, sunt: Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (dramă inedită în filmografia lui Sergiu Nicolaescu, egalată, poate, doar de Osânda), Actorul şi sălbaticii (multiplu recital actoricesc: Toma Caragiu, Mircea Albulescu, Margareta Pogonat, Ovidiu-Iuliu Moldovan etc., scenografic: Virgil Moise şi cu dialoguri inteligente scrise de Titus Popovici), cele două filme ce atestă forma excelentă a lui Andrei Blaier de la mijlocul anilor 70 (Ilustrate cu flori de câmp şi Prin cenuşa imperului), revirimentul spectaculos al lui Iulian Mihu (Felix şi Otilia, Lumina palidă a durerii), precum şi câteva debuturi de excepţie în regia de film: Zidul (Constantin Vaeni), Stop-cadru la masă (Ada Pistiner), Un om în loden (Nicolae Mărgineanu), O lacrimă de fată (Iosif Demian).

Bujor T. Râpeanu a reuşit să adune într-un sigur volum impresionanta filmografie a unui deceniu de cinema românesc, doar cu puţin mai mică decât numărul total de filme realizate în România între 1911-1969. Nu mai rămâne decât ca filmele de referinţă, pe care acest volum le recomandă, să ajungă cândva şi la dispoziţia cinefililor. Pentru că una e să citeşti despre filme izbutite „care au fost” şi alta e să ai posibilitatea să le vizionezi.